Tiranul și oglinda

Dana Jalobeanu

(James Romm, Dying Every Day: Seneca at the Court of Nero, Knopf, 2014)

A scris adevărate imnuri închinate prieteniei, generozității, curajului. A vorbit despre datoria de a fi umani, binevoitori, darnici și îngăduitori – dincolo de diviziunile de clasă, avere, rasă, gen. Cititori entuziasmați descoperă în scrierile lui o pedagogie a înfrânării; o filosofie a datoriei; o psihologie cognitivă avant la lettre, care ne propune să înțelegem rațional elementele degradante și umilitoare ale condiției umane. Pliniu cel Bătrân îl numea princeps eruditorum – prințul înțelepților. Tacitus, însă, și Dio Cassius, îi spuneau altfel: învățătorul tiranului. Tiranul în cauză era Nero, căruia Seneca i-a predat retorică și istorie și i-a fost aproape în anii de formare…. dar și câțiva ani (buni) mai târziu, până când tiranul i-a ordonat să se sinucidă (în ceea ce este considerată, și azi, cea mai spectaculoasă scenă de sinucidere a antichității, relatată pe larg de Tacitus, în Anale). A fost amicus principiis, sfătuitor și consilier; a fost senator și consul într-o Romă care scăpase de nebunia sadică a unui Caligula pentru a da de nebunia paranoidă a lui Nero. Și a rămas o enigmă. Pentru contemporani, pentru discipoli… și pentru generații întregi de admiratori și detractori, până în ziua de azi. Cine a fost, de fapt, Lucius Aeneus Seneca?

Cartea lui James Romm este doar una dintre încercările de a răspunde, pe larg, la această întrebare. Frumos construită și bine scrisă, accesibilă publicului larg; o magistrală reconstrucție a înfricoșătorului labirint al politicii Romei imperiale la începutul acestui mileniu.

Romm descrie convingător ceea ce numește „enigma Seneca”, o enigmă rezumată imagistic de cele două portrete, atât de diferite, ale „falsului Seneca” (din tabloul lui Rubens, Moartea lui Seneca), respectiv figura de Ianus a „adevăratului Seneca” (reprezentată pe copertă). 

Între aceste două imagini se construiește portretul complex și adesea paradoxal al unui filosof care încearcă să navigheze pe apele tulburi ale politicii, prins între preceptele morale severe ale stoicismului și o remarcabilă capacitate de a vedea și evalua „lumea așa cum este”. Iar lumea lui Nero e în multe privințe halucinantă. Romm reconstruiește cu talent portretul adolescentului nesigur pe sine, fricos și ușor maniac ținut cu greu în frâu de un „profesor de virtute” care nu-l poate, totuși, împiedica, să-și ucidă mai întâi fratele (Britannicus), apoi mama (Agrippina) și nevasta (Octavia), pentru a continua, apoi, cu toți cei pe care-i bănuiește că nu-l iubesc îndeajuns (fantastică descrierea pretorienilor aduși în teatru să-l aplaude pe tiranul care se dă în spectacol. Ei înșiși umiliți, au totuși misiunea de a ucide spectatorii care nu aplaudă îndeajuns, sau care adorm în timpul recitalului de poezie). Cum se vede toată această nebunie din perspectiva filosofului? Romm ne sugerează că aici este cauza atâtor pasaje în care Seneca plasează destinul lumii într-o cheie apocaliptică. Pornind, cumva, de la descrierea unei Rome în care

„Focul se propaga nestăpânit, înghițind scriitori și poeți, senatori și soldați, moraliști sau iubitori ai plăcerilor. Roma era astfel curățată de toți cei pe care Nero [….] i-ar fi putut considera un pericol. Era de parcă ekpyrosis, conflagrația apocaliptică anunțată de stoici, și-ar fi făcut apariția într-o formă diferită de cea așteptată. În loc să curețe lumea de rasa umană coruptă, focul îi alegea pe cei mai buni, pe cei mai luminați, floarea elitei literare și militare a Romei.”

Care este datoria filosofului într-o lume în derivă? Ce trebuie să facă un filosof atunci când ajunge să fie „profesorul tiranului”? Romm ne propune portretul unui Seneca conștient de dimensiunile răului în care se amestecă și pe care încearcă, în măsura posibilului, să-l țină în frâu. Remarcabil descrisă (ușor romanțat) e și „discuția finală” dintre maestru și fostul discipol – episodul din anul 62 în care Seneca speră că, renunțând la întreaga avere, să i se permită retragerea. E începtul sfârșitului; pentru că tiranii au nevoie de filosofi care să le acopere mârșăviile și să le justifice păcatele. Timp de trei ani, Seneca este folosit ca „mască de onorabilitate” de un regim care devine tot mai crud și mai nebunesc. Este perioada cea mai complicată: cea în care nu mai are nicio influență asupra tiranului, și nicio funcție publică, însă în care continuă să fie asociat unui „regim criminal”. E și perioada în care Seneca scrie frenetic câteva dintre cele mai spectaculoase dialoguri morale – cele în care sinuciderea apare tot mai frecvent înfățișată ca unicul drum posibil către libertate. Romm ne propune o interpretare literală a sintagmei stoice conform căreia filosofia este un antrenament pentru moarte. În ultimii ani ai domniei lui Nero, „a muri în fiecare zi” nu era un exercițiu gratuit de imaginație ci o componentă necesară, stringentă și extrem de familară a existenței oricărui om conștient și informat.

Și totuși, meritul principal al cărții lui Romm nu este legat de acuratețea sau finețea reconstrucției istorice. Acestea sunt elemente de fundal. Cititorul e mereu pus în postura incomodă de a realiza că Roma lui Nero nu e foarte departe de lumea pe care o cunoaștem. Exotismul de detaliu nu poate acoperi asemănările de fond: deriva spre tiranie, labirinturile sulfuroase ale politicii „de palat” (azi i-am spune „de gașcă”), divizarea fundamentală a societății pe criterii de „tradiție” și „elitism”, modul în care o societate divizată e mai întâi cucerită și apoi distrusă, în timp ce mințile strălucite și conștiințele treze asistă neputincioase la declașarea conflagrației… toate acestea ne sunt, vai, tulburător de familiare. Iar Seneca, filosoful care pune o oglindă în fața tiranului, ar putea fi și el, foarte bine, contemporanul nostru.