Singurătatea libertății

Dana Jalobeanu

Mihail Sebastian a avut o viață de roman. A trăit într-una dintre cele mai agitate și mai fertile intelectual perioade din istoria României. A avut prieteni celebri și adversari redutabili, iubite frumoase și cunoscute, și succes la public, ca dramaturg. În același timp, a avut parte, din plin, de toate persecuțiile regimului, de trădarea prietenilor, de sărăcie și umilință. Marele lui succes de box-office, Steaua fără nume s-a jucat sub numele altuia; și cea mai cunoscută dintre scrierile lui n-a putut fi publicată decât la peste 50 de ani de la dispariția sa.

A fost un mare scriitor, dar multe dintre cărțile lui au declanșat mai degrabă scandaluri și campanii de presă decât discuții avizate sau admirația cititorilor. Cumva, a fost mereu citit într-o cheie greșită. Înregimentat în tabăra greșită. Înregimentat, pur și simplu, el, omul care nu accepta înregimentarea.

Din toate motivele de mai sus, o biografie a lui Mihail Sebastian este mai mult decât binevenită. Și cine putea fi mai potrivită să o scrie decât Tatiana Niculescu, cea care are la activ atâtea biografii ale oamenilor epocii în care a trăit și Sebastian. Singur – Viața lui Mihail Sebastian se poate citi ca un companion la Seducătorul domn Nae. În interpretarea Tatianei Niculescu, maestru și discipol, legați de o complicată relație de dragoste și trădare, sunt reflexii în oglindă ale problemelor aceleiași epoci.

O iubire înșelată

Căci Mihail Sebastian l-a iubit pe Nae Ionescu. Profesorul generației de aur nu i-a fost însă doar maestru spiritual ci și director de gazetă (căci Sebastian a trăit, o vreme, din onorariul pentru articolele scrise la Cuvântul), susținător și prieten.

Sebastian a fost profund marcat de conversațiile cu Profesorul; în primul său roman, După 2000 de ani, episoadele lungilor discuții purtate cu această figură, temută, respectată și iubită sunt dintre cele mai frumoase pagini ale cărții. Nae Ionescu l-a trădat pe Mihail Sebastian. Asta știm toți. Profesorul cel iubit i-a promis o prefață; și a scris o prefață care desființa nu doar cartea, ci și pe tânărul ei autor. Iar Sebastian, din loialitate, din onestitate, din dragoste rănită, a publicat prefața.

Biografia Tatianei Niculescu ne convinge însă că și discipolul a trădat încrederea maestrului. Tăcutul, respectuosul Sebastian era, de fapt, un om de o inteligență, o putere de observație, o luciditate și un simț al umorului cu totul deosebite. Sub pana lui, profesorul iubit se transformă, în carte, în figura ușor caricaturală a unui demagog periculos și cabotin și, mai rău, a unui negustor de suflete. Profesorul s-a simțit trădat și nu i-a iertat niciodată discipolului favorit faptul că vedea prea multe.

Generația Criterion

Sebastian a aparținut celei mai spectaculoase generații intelectuale pe care a avut-o România. A fost prieten cu Mircea Eliade și Jeni Acterian, mergea la munte cu Constantin Noica și învăța să schieze de la soția acestuia, Wendy, îl privea cu suspiciune și admirație pe Emil Cioran. Împreună cu ei a fost un membru fondator al clubului de discuții intitulat Criterion – un fel de salon de idei al Bucureștiului studențesc interbelic, unde se dădea „ora exactă” în materie de erudiție, cultură angajată și strălucire intelectuală. Ce e interesant dacă citești biografia Tatianei Niculescu este să conștientizezi ceea ce poate nu vei observa dacă vei citi doar Memoriile lui Eliade sau Jurnalul lui Mihail Sebastian: că grupul Criterion era un grup de studenți. Sau aproape studenți – oricum, asimilabili unor tineri care încă studiază, hotărâți să transforme și să modeleze cultura, fie din interiorul universității, fie din afara ei.

Sebastian n-a fost însă doar prietenul și asociatul Criterioniștilor. A fost, ca și în cazul lui Nae Ionescu, judecătorul lor tăcut. Cu sensibilitatea lui lucidă și informată a văzut deriva politică și autoritaristă a prietenilor care, în a doua parte a deceniului, au virat puternic spre extremismul de dreapta. Și nu i-a cruțat.

Când, în 1996, a fost în sfârșit publicat, Jurnalul lui Mihail Sebastian a avut un efect exploziv. Spiritele s-au inflamat imediat. Sebastian a fost, pe rând, glorificat, acuzat, disecat – văzută prin prisma Jurnalului generația de aur nu ieșea bine. Mihail Sebastian vedea, suferea și nota în jurnal ori de câte ori un prieten se mai transforma în rinocer. Făcea asta cu adâncă tristețe. Efectul este cu atât mai devastator.

Singur

Și totuși, tot ce am scris până aici mă nemulțumește. Cumva, nu prinde până la capăt personajul Sebastian. Cumva, nici cartea Tatianei Niculescu, deși foarte antrenantă și bine scrisă, nu reușește să-l prindă. Există ceva misterios, o rezervă tăcută și plină de sens în Mihail Sebastian, ceva ce e foarte greu de explicat până la capăt. Și există conflictele dintre opera lui literară, sentimental-escapistă, și luciditatea tristă și fără ieșire a Jurnalului. Cine era Mihail Sebastian? Un romantic hiper-sensibil, mereu îndrăgostit, sau un narcisist care-și cultiva singurătatea în același timp cu aura de om de lume? Cineva care credea în valorile prieteniei și în spiritul „nației” sau un realist mizantrop? Cineva mânat de dorința de a ajunge un scriitor la modă, bine văzut în comunitate, sau un singuratic incapabil să se adapteze la colectivismele de orice fel ce caracterizau epoca?

Întâmplarea face că Mihail Sebastian a fost cineva foarte important în educația mea. Începând încă din copilărie, căci la noi acasă se citea Jocul de-a vacanța și Steaua fără nume, uneori pe roluri. Și-l suspectez pe tata că în tinerețe știa pe dinafară Steaua fără nume. Apoi, desigur, am crescut cu Accidentul. Prima oară când am ajuns la Poiana Brașov și am urcat (în) Postăvaru, am căutat cabanele de care este vorba în carte. Nu mă mai duceam la ski la Poiana Brașov, ci la Cabana SKV Postăvarul – și am făcut asta pe vremea când era o ruină, precum și mai târziu, când a devenit minunea care este acum.

Când a apărut Jurnalul lui Sebastian, am fost printre primii lui cititori. Și am rămas mereu cu problema asta: cum se pot împăca între ele aceste jumătăți din Mihail Sebastian? Literatura și memorialistica, ficțiunea și reportajul? M-am apucat în anii 90 să citesc articolele lui din Cuvântul – mânată, îmi aduc aminte, de aceeași încercare de a înțelege.

Am citit apoi, După 2000 de ani și Cum am devenit huligan – și asta a complicat și mai mult lucrurile. Biografia Tatianei Niculescu mi-a dat un indiciu suplimentar. Și acesta e titlul: Mihail Sebastian a tratat programatic singurătatea. A fost un om singur, un om care a visat să fie singur, un om care și-a plasat în singurătate valorile supreme.

După cum scria în Cum am devenit huligan:

„Se circulă greu astăzi prin lumea ideilor, fără uniformă. Spiritul critic n-a avut niciodată uniformă. E un civil. M-am ferit mereu de adevărurile absolute, pe care le pui în buzunar ca pe un permis de armă. Am încercat să-mi păstrez dreptul modest, dar tenace de a înțelege lucrurile în nuanțe și în distincții. Nu sunt un partizan: sunt mereu un disident. N-am încredere decât în omul singur, dar în el am foarte multă încredere.”

M-am apucat să recitesc zilele astea După două mii de ani din această perspectivă. Ca pe un document programatic al singurătății. Cred că aici este cheia. Sunt numeroase, impresionante și memorabile scenele în care Mihail Sebastian ne vorbește despre ireductibila și prețioasa sa singurătate. Ca atunci când se întoarce să-și vadă colegii de cămin, simțindu-se vinovat că i-a abandonat și s-a mutat singur într-o mansardă. În căminul din Văcărești stăteau 11 studenți într-o cameră, toți evrei, toți șicanați și bătuți în mod regulat de colegii din amfiteatre. Unul dintre ei, cu tubrerculoză în fază terminală (avea să moară în câteva luni). Câțiva dintre colegi sunt sioniști și încearcă să-l convingă de validitatea cauzei. Sebastian, tot dintr-un sentiment de vinovăție, acceptă să se ducă la o întâlnire cu un îndrumător spiritual al cauzei sioniste. Ajunge, pe nepregătite, într-o sală unde un tânăr vorbea unor și mai tineri liceeni, în ebraică, psalmodiind și cântând. Sebastian este inclus în cercul celor prezenți și este rugat să cânte cu ei împreună. Scena este memorabilă. Mihail Sebastian ne spune că este oripilat; că refuză să cânte. Că ajunge să fie rugat de tinerii din sală până când rezistența lui se topește și ajunge să se integreze în cor. Că asta-l dărâmă interior și-l umilește, ajunge acasă și nu poate să uite, și se frământă zile în șir. Nu înțelege de ce a acceptat, și se simte vinovat că se revoltă. Și aici urmează pasajul care ne arată, cred, personajul, în adevărata lui, clară, dulce și limpede lumină. Spune Sebastian:

Și totuși, vreau să cred, sunt convins că neputința mea de a cânta cu ei este o infirmitate, nu un titlu de noblețe, din neputința asta de a reintra în mulțime, în oricare mulțime, de a mă rostogoli în jungla ei, de a mă uita, de a mă pierde, este o tristă abdicare, o tristă în înfrângere. O, dacă aș putea să nu mă mândresc cu asta, dacă cel puțin atâta lucru aș putea! (p. 96)

Aș spune că această exclamație capturează, mai deplin decât orice altceva, personajul Mihail Sebastian. Pe care, pentru a-l explica, trebuie mai întâi să-l citim pe îndelete. Principalul merit al cărții Tatianei Niculescu este că ne trimite să facem asta.

One thought on “Singurătatea libertății

  1. Am cautat ca un caine infometat ceva hrana spirituala intr-unul dintre cele mai incercate momente ale tristei mele vieti,perioada de criza existentiala chinuitoare, in care am gasit Jurnalul d-lui Iosif Hechter. Atunci am fost rascumparat din ghearele mortii asa cum crestinii sustin ca au fost salvati de Fiul lui Dumnezeu Tatal.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s