Dana Jalobeanu
(Valeriu Nicolae, Țigan țăndări, București, 2022 – Casa Bună)
Avem cu toții câteva zile libere, așa că pot să vă recomand fără remușcări să citiți cartea lui Valeriu Nicolae. Eu am făcut greșeala să o încep săptămânile trecute, când aveam un deadline presant. N-am mai lăsat-o din mână până la ultima pagină, am pierdut o zi de lucru și deadline-ul, și l-am boscorodit în gând pe autor vreo două zile. Acum am reluat-o zicând s-o citesc mai la rece, să vă spun ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la ea.
Doar că Țigan țăndări nu se poate citi pe îndelete. Te prinde într-un vârtej și te trezești luat pe sus, captiv în dialogul cu vocile interioare ale autorului care nu-ți dau niciun moment de răgaz. Totul pe un roller-coaster de emoții extreme, povești incredibile, situații tragice sau, dimpotrivă, de un umor nebun pe care vocea — sau, mai precis vocile — autorului le comentează din off, uneori cu bunătate și detașare, alteori înverșunat, uneori nostalgic, alteori sufocat de emoție, însă mereu într-un tempo teribil. Și, cumva, dintr-o perspectivă puternic contrastantă cu aparenta „stare de fapt.” Întâmplări teribile din ghetou, sărăcie lucie, alcoolism și abuz sunt relatate de o voce ironică de o infinită bunătate și înțelegere. Alteori e doar umorul, care biruie totul.
Gogu citea Lenin și Marx până când alcoolul a biruit definitiv. Nu sunt convins că pricepea mare lucru din ei, dar fiecare unchi al meu avea nebuniile lui, așa că nu mă deranja prea tare. În drumul zilnic dintre amețeală și matolie, nu rar o punea pe tanti Ana, femeia cu patru clase de la Cilibia, să se „cultivească”. Tanti Ana era „cooperativă”, cum zicea o altă rudă dragă mie, și citea din sete de cultură și de frica trosnelii. Gogu, desigur, o întreba chestii, că doar trebuia să atingem comunismul ăla multilateral dezvoltat cu care ne împuia capul televizorul. (p. 151)
Poveștile de familie sunt fabuloase. Cititorii lui Valeriu Nicolae le vor recunoaște – căci el a construit, în ultimii ani, în Dilema Veche, o adevărată saga a dinastiei Ciolan. Cumva, dezamăgirea mea legată de cartea asta e că, momentan, vocea acestui povestitor e mai degrabă secundară în carte, dominată uneori de celelate voci interioare ale lui Valeriu Nicolae. Vocea îndrăgostirii și a pierderii, sau cea a omului „țăndări” care, însă, n-a renunțat să caute sensul. Astfel că apar voci care ne povestesc despre numerologie, fizică cuantică, credințele magice ale bunicii sau convingerea mătușii vrăjitoare în oamenii care nu sunt sunt ca ceilalți.
Și dacă ar fi cum zicea bunică-ta că sunt niște oameni foarte vechi. Care sunt defecți. Ei nu dispar ca ceilalți. Rămâne întotdeauna ceva care nu se șterge din ei. Continuă în alții. Și dacă și tu ești așa? Oamenii ăștia sunt forțați să se lovească unul de celălalt. Și o să te lovești și tu de ei și nu e nimic ce poți face ca să oprești asta, tâmpitule! (p. 32)
Ciocnirile, căutările, pierderile succesive sunt cumva și ceea ce ar vrea să constituie un cadru al cărții, să ofere un fel de fir roșu și să alimenteze așteptările cititorului că lucrurile se îndreaptă spre un deznodământ. Nu e așa Și poate că nu era nevoie de asta. Căci tocmai marea gălăgie a vocilor în dialog constituie marea atracție, fascinația cărții. Iar ceea ce dă unitate poveștilor e energia explozivă a cuiva care pare că poate trăi deodată vreo șase-șapte vieți și e de neoprit în fiecare dintre ele.
Citind, începi să ai o reprezentare – confuză, fulgurantă – a ce înseamnă să fii Valeriu Nicolae.
În general, oamenii apropiați m-au perceput ca fiind prea intens. Nu am știut niciodată cum să controlezasta…. Am încercat să controlez intensitatea. Am vrut să fiu normal. Funcționează în cea mai mare parte a timpului. Problema este însă în vis. Visele nu sunt controlabile.
În electrodinamica cuantică o particulă poate să urmărească una sau toate traiectoriile posibile. Partea cea mai șocantă este că observatorul influențează în mod direct realitatea fizicii cuantice. Mai clar, nu suntem observatorii unei realități, ci creatorii realității pe care o observăm. Dacă fundamentul materiei este cuanta/quantumul, atunci majoritatea noastră fie nu vor să priceapă realitatea, fie nu sunt în stare să o priceapă. (p. 67)
Ne-priceperea ne lasă în așteptarea volumului 2, care, sunt sigură, va veni în curând (și care e cumva anunțat în primul capitol al cărții).
E greu să scrii despre Valeriu Nicolae – căci parcă nimeni nu face atâtea ca el. Într-o țară fundamentalmente leneșă, Valeriu Nicolae e mereu în acțiune. Și, citind cartea lui, înțelegi mai bine cum de-i ies toate: și școala cu copiii din Ferentari, și ajutorarea copiilor din satele din Argeș, și navetă internațională și consultanță de toate felurile, și proiectul „integritate pe bune”, cel care ne-a făcut, pe toți, conștienți de dimensiunile apocaliptice ale mocirlei în care ne zbatem. Și scrisul. Înainte de a citi Țigan țăndări mă amăgeam cu iluzia că dacă am găsi în țara asta măcar câțiva ca Valeriu Nicolae poate că ne-am trage singuri afară din mocirlă (ca baronul Munchausen, de ciuf…). Acum, însă, îmi dau seama că e imposibil. Valeriu e unic.
Dar poate tocmai de aceea, ajutorul vostru pentru proiectele lui e cu atât mai important. Donați la Casa bună, sau cumpărați cartea asta. Din banii de vânzări se va ridica Grădinița bună. Poate, dacă o luăm de la grădiniță, să mai salvăm ceva și pe cineva în următorii ani.
Let's talk about books 