(Mult) mai mult decât un jurnal

Dana Jalobeanu

Ana Blandiana, Mai mult ca trecutul, Humanitas, București 2023

Prima mea impresie la citirea cărții a fost că am dat peste un manuscris ascuns într-o sticlă. Știți voi, acele chestii pe care le aruncau în mare naufragiații, sperând că cineva, undeva, le va citi și le va veni în ajutor. Așa și acest jurnal, scris în cea mai întunecată dintre epocile întunecate în anii 88 și 89. Ultima însemnare e din 14 decembrie 1989. Impresia mea a fost întărită de prefața cărții în care autoarea povestește cum a regăsit aceste caiete, pe care le credea pierdute, cum le-a citit, ea însăși, cu ochii celui venit din viitor și cum a decis să le publice.

Doar că nu știi niciodată cu manuscrisele pe care le pescuiești din mare… Acesta deschide cu atâta forță ușa trecutului încât s-ar putea să vă izbească în față. Dacă ați trăit acei ani și ați încercat să-i uitați, cartea Anei Blandiana îi va aduce înapoi. Vă veți scufunda în frigul, întunericul și spaima României ceaușiste; în noroaiele Bucureștiului pe jumătate demolat, în tăcerea asurzitoare a complicităților. Dacă n-ați trăit acei ani, veți deschide o ușă spre o lume care nu poate să existe, o lume a absurdului infinit, căci nimic (și nimeni) nu e ceea ce pare în țara în care nu există știri, ci doar zvonuri. Unul dintre aceste zvonuri e tema principală a cărții. Cum află un autor interzis că e interzis? În 1988, cărțile de poezii ale Anei Blandiana dispar din librării, revistele nu-i mai primesc texte, volumele aflate la editură sunt oprite. Nu există însă nici o înștiințare oficială, nici un verdict, nicio lămurire. Din neclaritățile acestea se construia teama. O țesătură a fricii pe care Ana Blandiana pune reflectorul unei mari lucidități.

Cum era România anilor 80? Era un sfârșit de lume în care cei mai mulți se sufocau și din care prea puțin izbuteau să scape. Ana Blandiana numără prietenii care rămân în exil și plânge pentru fiecare dintre ei. În pagini de o emoționantă sinceritate ne dezvăluie un fel de esență a iubirii tragice – pentru o țară care se scufundă și pentru un popor de care se simte tot mai înstrăinată. Un popor care și-a pierdut fibra morală (în scenele de zi cu zi din România lui 1988, românii sunt înspăimântați și dezbinați doar când nu au ce fura. Când e ceva de furat, toată lumea fură – și veți găsi în carte pagini de un comic nebun despre cum satul întreg fură recolta de pe câmp, pentru că activiștii raportaseră culesul ca fiind încheiat). O lume în care în fiecare grup, oricât de mic, există măcar un delator. O lume în care se stă la coadă la pâine, la lapte, la benzină, însă foametea și penuria nu provoacă solidaritate ci dezbinare și corupție. O lume în care nu te poți încrede în vecini (căci te toarnă la securitate), în care nu te poți încrede în colegi (care te lasă întotdeauna la greu) și în care prietenii se numără pe degete (și se împart între cei care mai îndrăznesc să te salute pe stradă și cei care trec de partea celalaltă). În această lume pe dos, scriitoarea care înțelege suferă pentru ceilalți și se simte vinovată față de toți ceilalți. Vinovată că n-a făcut mai mult, vinovată că nu a protestat, vinovată pentru că continuă să scrie și să înțeleagă.

O tulburătoare însemnare din 5 noiembrie 1989, urmărind „la bulgari” demonstrația de la Sofia, încă un regim comunist care se prăbușește.

„La Sofia, imens miting în piața catedralei: la microfon se perindau scriitori celebri și disidenți. Îi priveam și ascultam și înțelegeam un cuvânt care revenea în gurile tuturor: nădejdea. Aveau din nou speranță, o spuneau sutele de oameni fericiți care nu mai puteau fi opriți din vorbă, care păreau cu toții, fără exagerare, beți. Plângeam privindu-i și ascultându-i și mă gândeam cum ar fi un asemenea miting la București și ce-aș putea spune la el: „Cea mai mare dintre speranțe, aș spune, este aceea că nu vom uita niciodată rușinea pe care am trăit-o și de care am fost cu toții vinovați. Numai neuitând putem spera într-adevăr că anii și deceniile care vor veni și care ne vor reîntoarce în Europa vor putea exorciza această umilitoare parte a istoriei noastre, această rană pe care singuri ne-am făcut-o și care începe să se cangreneze.”(p. 525-6)

Doar că noi am uitat. Mai-mult-ca-trecutul este o cutremurătoare declarație de dragoste la adresa poporului român. Citind, azi, ar trebui să ni se facă rușine pentru toți cei de atunci, pentru noi cei de atunci, pentru toți cei care de atunci și până acum au arătat în toate modurile posibile că nu au meritat o asemenea dragoste.

Pe de altă parte, dragostea neîmpărtășită este materialul poeziei… iar Mai mult ca trecutul este o carte în care ritmul însemnărilor zilnice capătă muzicalitatea și frumusețea poeziei. Am citit cartea cu sufletul la gură. Cu bucurie. Căci nu poți să nu te gândești, citind, cât de infinit mai bună e lumea în care trăim azi. Câte motive avem să ne bucurăm că am scăpat de acolo.

Doar că, după ce pui cartea la loc pe raft, rămâi cu o serie de întrebări filosofice. Despre complicitate și alterarea fibrei morale; despre lipsa de solidaritate în lumea dizidenței; despre lipsa de sens a suferinței. Așa că am provocat-o pe Ana Blandiana la o discuție. Ce a ieșit, vedeți mai jos. Cafeneaua filosofică 89. Mai-mult-ca-trecutul.