Rațiune și imaginație, sau ce ne face mai umani in lumea lui Jonathan Swift (Partea a II-a)

Doina-Cristina Rusu

În ultimul capitol din partea a patra, Gulliver ne spune care este, în concepția lui, cel mai dăunător viciu: mândria. Și se întreabă cine ar putea să citească despre virtuțile cailor Houyhnhnm fără să se rușineze de propriile sale vicii? Mai mult, capitolul are ca scop criticarea literaturii de călătorie, plină de invenții și exagerări, și a colonialismului. În contrast, Gulliver menționează ori de câte ori are prilejul, că descrierile lui sunt adevărate, dar aceste lumi, chiar dacă ar putea fi colonizate, nu prezintă niciun interes.

Și totuși, cine ar putea să creadă că insulele acestea, și mai ales locuitorii lor, există? Insule cu pitici, insule cu giganți, insule cu cai vorbitori. Nu e clar că totul nu este altceva decât fantasy? Ei bine nu.

Sugestia mea este că toți cititorii cred, în mod implicit, într-o anumită realitate a personajelor și situațiilor descrise de Călătoriile lui Gulliver. Ele ne sunt, în fond, atât de familiare! Personajele lui Swift există în mințile noastre, și pentru a ne face capabili să ne vedem propriile defecte nici nu este nevoie să existe dincolo de mințile noastre.

giantlooking_11993_lg

Întorcându-mă acum la subiectul din blogul trecut, invențiile imaginației erau, pentru majoritatea autorilor din perioada modernă, de condamnat: creau ceea ce nu există, ne înșelau, ne seduceau. Pe scurt, o imaginație bogată ne împiedică să descoperim adevărul. Există totuși o concepție pozitivă despre imaginație, aceea a stoicilor. Pentru ei, imaginația era singura facultate a minții care ajuta oamenii să devină mai empatici, mai toleranți, mai umani. Doar atunci când, cu ajutorul imaginației, ne punem in pielea celuilalt, putem să îl înțelegem. Înțelepciunea este dobândită atunci când acumulăm cât mai multe experiențe, chiar dacă majoritatea sunt imaginare.

Mulți dintre moderni preiau elemente din teoria stoicilor. Așa sunt, de pildă, Thomas Hobbes și Margaret Cavendish. Pentru Hobbes rațiunea nu este decât un șir de imagini și capacitatea de a ne plasa în viitor și de a prevedea ‚toate’ consecințele acțiunilor noastre este ceea ce face mai umani. Animalele nu au aceasta imaginație creativă specifică omului. Cavendish subliniază și ea capacitatea imaginației de a fi liberă, de a crea, de a nu fi îngrădită de nimic. Și mai mult, doar prin aceasta imaginație creatoare omul poate imita divinul.

Swift preia și el toate aceste elemente. Călătoriile lui Gulliver sunt bineînțeles imaginare și au un scop moral. În ultimul capitol Gulliver ne mai spune că „scopul principal al călătorului ar trebui să fie acela de a face oamenii mai înțelepți și mai buni, și de a le perfecționa mințile cu exemple atât pozitive cât și negative din locurile îndepărtate” (p. 273). Spre deosebire de stoici însă, Swift se folosește de imaginație (sau de lumile create de aceasta) ca de o oglindă: el își pune cititorul în pielea străinului, pentru a-l face să se observe pe sine din exterior, doar așa fiind capabil să își vadă propriile vicii. Atâta timp cât oamenii nu își folosesc decât rațiunea, ei nu au capacitatea de a-și vedea reflecția propriilor vicii. De aici decurge și mândria: din impresia, greșită bineînțeles, că rațiunea își este autosuficientă. Dar rațiunea, așa cum ne spune înțeleptul cal din partea patra, este folosită mai degrabă pentru a asista viciile naturale și chiar pentru a crea unele noi pe care natura nu ni le-a dat. Atâta timp cât nu ne putem imagina o altă perspectivă, nu putem corecta și perfecționa starea în care ne aflăm.

De aceea rațiunea fără imaginație, o imaginație folosită în scopuri morale, nu poate duce decât la cultivarea mândriei. Mândria este cea care ne face să ne considerăm superiori tuturor celorlalte ființe și care ne dă ‚dreptul’ să ne folosim de ele așa cum credem de cuviință pentru a ne satisface propriile nevoi. Această mândrie și concepție despre natură era împărtășită de membrii Societății Regale, pe care Swift îi critică și ridiculizează. Swift critică omul de știință care nu se vede pe sine o parte a naturii, ci un rege cu drept de viață asupra supușilor, care ‚torturează’ natura pentru a-i afla secretele și care o exploatează în scopuri egoiste.

lagado

Swift ne sugerează, prin inventarea unor lumi noi, că multe dintre obiceiurile noastre sunt nenaturale, că nu înțelegem cât de devastatoare sunt consecințele acțiunilor noastre (pentru că nu ne folosim de imaginație cum se sugerează Hobbes), că încrederea oarbă în superioritatea rațiunii umane ne inflamează mândria (ceea ce a subliniat și Cavendish în lucrările sale). Doar folosirea imaginației ne poate ajuta să ne regăsim locul ca o parte a naturii.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s