Dana Jalobeanu
(partea I)
Mihail Bugakov, Maestrul și Margareta, traducere de Ion Covaci, Humanitas, 2012
Cum poți scrie, azi, despre Maestrul și Margareta ? Poți începe, cuminte, spunând că este unul dintre marile romane ale secolului XX. Că e un roman-mărturie, un roman creator de istorie literară și mitologii culturale. Sau poți începe spunând că cititorul care deschide, azi, Maestrul și Margareta se află în fața unui miracol. Ține în mână o carte a cărei supraviețuire era imposibilă. O carte care a ajuns la noi în ciuda faptului că nu trebuia să fie scrisă. Un întreg aparat de represiune a fost angajat în împiedicarea scrierii ei. Între 1929 și 1940, viața lui Mihail Bulgakov a fost un coșmar. Imaginați-vă un autor popular interzis, trăind din faima scrierilor de tinerețe (dar și a celebrității câștigate ca actor, regizor, scenarist, director de teatru), urmărit, anchetat, ai cărui prieteni dispar în mod misterios, ale cărui manuscrise sunt în mod repetat confiscate… Maestrul și Margareta este o carte al cărei manuscris a fost ars, confiscat, rescris, ascuns și interzis. O carte despre care aproape că putem spune că a renăscut mereu din cenușă. V-aș propune să reflectăm puțin la această supraviețuire miraculoasă. Și la efectele ei.
Cadavrul de pe terasă
Aș începe printr-o altă trimitere culturală la un document iconic al secolului XX din spațiul sovietic. Un film memorabil, construit în jurul unei teme oarecum similare, cea a adevărului care nu poate fi îngropat; a adevărului care iese mereu la iveală. În filmul lui Tengiz Abuladze, Căința, torționarul găsește în fiecare dimineață, pe terasa casei, cadavrul celui a cărui moarte îi stă pe conștiință. Adevărul nu poate fi îngropat; nu poate fi dat uitării. Sau, mai precis, încercările de a uita sunt sortite eșecului – chiar dacă pe moment schema a reușit, chiar dacă lucrurile par îngropate, chiar dacă o putere politică sau alta începe să creadă că poate rescrie istoria, mai devreme sau mai târziu se va trezi cu cadavrul pe terasă.
Cam asta ar fi cheia în care v-aș propun o recitire a romanului lui Bulgakov, o carte care a avut proprietatea de a ieși la suprafață, la intervale regulate, agitând spiritele, producând senzație, amorsând mișcări de stradă și o întreagă mitologie politică a rezistenței. Iată doar două episoade: În 1971, regizorul Yuri Lyubimov a reușit să pună în scenă prima dramatizare a romanului. Piesa s-a încheiat cu o pseudo-demonstrație, mai întâi pe scenă, unde actorii au desfășurat un steag pe care scria Manuscrisele nu ard. Apoi s-a ieșit pe stradă, în fața teatrului. În ciuda criticilor accerbe din Pravda piesa a continuat să se joace până în 1984; însă Yuri Lyubimov a fost interzis, expulzat, și i s-a ridicat cetățenia rusă. Al doilea episod e din anii 90, când s-au făcut repetate eforturi de a crea un muzeu Bulgakov[i]. După ce autoritățile n-au mai putut opri valul de entuziasm, s-a organizat ca prin farmec o manifestație a unor grupuri largi de credincioși care protestau împotriva „satanismului” lui Bulgakov.
La Moscova există o adevărată mitologie bulgakoviană. Casa de la numărul 50 de pe Sadovaia e de multă vreme un loc de pelerinaj și un fel de muzeu (improvizat) de artă modernă. Cineva a studiat straturile succesive de grafitti care au încercat să reprezinte, pe pereții interiori și în holurile imobilului, personajele lui Bulgakov (grafitti care erau periodic văruite de forțele de ordine și re-apăreau peste noapte, în scene care ne evocă „disparițiile” și „aparițiile” din roman). În parcul care figurează în capitolul I al romanului s-a montat un „reminder” care ne aduce aminte de unul dintre cele mai memorabile începuturi de carte din toate timpurile.
„La asfințitul unei zile toride de primăvară, pe o alee din parcul Patriarșie prundi își făcură apariția doi indivizi. Primul dintre ei, un bărbat de vreo patruzeci de ani, purtând un costum de vară cenușiu-deschis, era scund, brunet, rotofei și chel. Ținea în mână o pălărie altminteri decentă, iar pe fața lui bine rasă tronau niște ochelari în ramă de baga de dimensiuni mirobolante. Al doilea – un tânăr bine clădit, ciufulit, cu o șapcă pîn carouri dată pe ceafă – purta o geacă de cowboy, niște pantaloni albi, cam șifonați, și espadrile negre. Primul nu era altul decât Mihail Alexandrovici Berlioz, redactorul-șef al uneia dintre cele mai mari asociații scriitoricești din Moscova, cunoscută sub acronimul Massolit, iar tânărul lui însoțitor era poetul Ivan Nikolaevici Ponîrev, care publica sub pseudonimul Bezdomnâi.”
Corpul delict
Maestrul și Margareta a fost scris de la bun început ca roman de sertar, un text care nu are nicio șansă să ajungă vreodată sub ochii publicului. Bulgakov îl începe în „anul fatidic”, 1929, anul când devine un autor interzis. „Romanul înserării mele” – îl numește cel care, dramaturg de succes, autor de schițe satirice cu priză la public, actor, regizor, scenarist – avea să-și încheie cariera publică și să intre într-un fel se semi-clandestinitate. Viața lui Bulgakov după 1929 urmează un pattern previzibil, dar care trebuie să fi fost imposibil de suportat. Câte o întorsătură fericită, câte un director de teatru mai curajos, un proiect nou, o comandă de a scrie un scenariu… toate închieate la fel: cu piesa interzisă înainte de reprezentație. În răstimpuri, prietenii îi dispar, unul câte unul (precum personajele din apartamentul numărul 50), înghițite de gaura neagră a Gulagului. Alții se vând și fac cariere mai mult sau mai puțin promițătoare, într-o lume care se închide tot mai mult în întuneric și teroare. Dar în tot acest timp, din 1929 și până în ziua în care moare, mult prea devreme, în…. 1940, Mihail Bulgakov scrie la acest „roman al înserării”. Multe se petrec în acest timp. Ceea ce era, inițial o satiră menipeană despre diavolii care descind în Moscova și „revelează” un adevăr pe care toată lumea îl vrea uitat, primește noi straturi și se reconstruiește într-o arhitectonică din ce în ce mai complexă.
Versiune după versiune, și accident după accident – cândva în 1930, mult prea convins că urmează arestarea, Bulgakov arde una din primele versiuni ale romanului (știm despre ea pentru că o citise prietenilor și unii dintre ei au transcris și s-au dus să-l toarne. În arhiva NKVD există mai multe versiuni timpurii ale romanului Maestrul și Margareta. Într-o perioadă de dezgheț cultural, cineva le-a văzut și le-a citit. Între timp, lucrurile au înghețat la loc, iar arhiva e tot la locul ei, cu „manuscrisele care nu ard” cu tot). În 1932, însă, în viața lui Bulgakov se petrece un nou miracol. Se întâlnește, cam ca în scena cu florile din roman, cu Elena Sergheievna, cea care avea să-i devină a treia soție și cea care avea nu doar să-i păstreze, ci și să-i salveze, posteritatea. Pentru că, dacă putem ține azi în mână această carte, acest lucru i se datorează ei. Margaretei. Versiunea care ajunge în final la noi are și ea povestea ei, la fel de miraculoasă. Este un manuscris pe care Elena Sergheievna l-a ascuns timp de 26 de ani până când, în 1966 (și cu un an înainte ca ea însăși să moară) a reușit să-l publice, în două episoade, într-o revistă literară. Acesta e momentul în care romanul „intră în istorie” (tirajul inițial se vinde imediat, iar numerele respective ale revistei Moskva devin destul de repede numere mult-râvnite de colecționari). Succesul este imediat și fulminant, nu doar în URSS ci peste tot unde romanul ajunge să fie tradus și pus în circulație. În ciuda faptului că e o poveste neterminată, rescrisă, cu straturi succesive. În ciuda diferitelor contradicții și incoerențe datorate faptului că Bulgakov a murit în plin proces de rescriere și corectare (în memoriile sale, Elena ne spune că Mihail a murit dictându-i corecturi la roman). Și în ciuda faptului că citirile și interpretările romanului sunt dintre cele mai diverse. Criticii n-au căzut niciodată de acord dacă să vadă în el o satiră socială, un roman fantastic, începuturile post-modernismului, una din marile povești de dragoste ale Occidentului, un basm rusesc, o complicată construcție teologică cu accente gnostice…. Probabil că nici cititorii nu vor cădea de acord dacă ar fi puși să răspundă la întrebarea „despre ce este, de fapt, Maestrul și Margareta?”
Romanul despre povestea care nu poate fi îngropată
Urmând cheia de lectură de până aici v-aș propune să vedem în roman o poveste despre cum adevărul nu poate fi îngropat. S-a spus că Maestrul și Margareta conține trei romane într-unul singur. O primă poveste este povestea christică ce se desfășoară la Ierusalim, din dimineața de vineri (a Vinerei mari) și până sâmbătă noapte. Condamnarea și răstignirea lui Iisus sunt văzute din perspectiva personajului principal, „al cincelea procurator al Iudeii, Pilat din Pont”. Aceasta este povestea care nu doarme, povestea care vrea să iasă mereu la suprafață. Ea irumpe în roman povestită de Woland, visată de Ivan Bezdomnîi, citită de Margareta. Aceasta este povestea pe care regimul se străduiește s-o îngroape, pe care orice regim politic de forță s-a străduit să o îngroape. Povestea care a ieșit mereu la suprafață. În Maestrul și Margareta, Bulgakov ne oferă două registre în care povestea christică iese la suprafață. Primul este cel al romanului scris de Maestru. Ficțiunea poetică ne este prezentată aici ca iluminată și inspirată. Maestrul (cel care nu (mai) are un nume, pentru că a trecut prin gaura neagră a Gulagului) redescoperă elementele de bază ale scenariului christic, iar povestea lui invocă și provoacă manifestările supranaturalului. Diavolul și întreaga sa suită se prezintă astfel ca martori și garanți ai adevărului, antrenați în scenariul revelării poveștii care trebuie să iasă la suprafață. Într-un al doilea plan, Maestrul joacă el însuși scenariul pe care-l scrie. În romanul care se petrece la Moscova, între joia mare și sâmbăta Paștelui, Maestrul devine Christos cel condamnat și răstignit, cel care mărturisește adevărul pe care nimeni nu vrea să-l audă: despre cum omenirea este silită să repete, generație după generație, scenariul trădării, judecății calpe și răstignirii celui nevinovat de la care ne-ar fi putut veni salvarea. Cel pe care prietenii îl părăsesc și iubirea îl trădează; cel pentru care (și aici Bulgakov mi se pare genial) doar diavolul mai stă mărturie.
Diavolii și dezvăluirea
Personajele cele mai pregnante și mai memorabile ale acestui roman memorabil sunt chiar diavolii: Woland, un fel de parodie la Mefistofeles, Behemoth, motanul negru ce cară un primus la subsuoară, și Koroviev, „dirijor de cor”, ale cărui trăsături, talent muzical și umor negru aduc foarte mult cu un autoportret pe care Bulgakov și-l creionează cu măiestrie (și înflorituri)[ii]. Rolul diavolilor în economia povestirii este esențial. Avem „draci peste tot”. Ce e interesant este însă că ei joacă un rol mai curând pozitiv. Comparați cu poliția secretă a lui Stalin fac figură bună; ba chiar îi vedem angajați într-o luptă directă în care iluzionismul și magia neagră se combină cu focul și revolverele. Diavolii joacă rolul principal în scoaterea la iveală a adevărului pentru că ei smulg măștile personajelor. În mod paradoxal, tocmai diavolii, cu trucurile lor, cu magia neagră și zborul pe coadă de mătură, sunt cei care, prin atingerea „smintitoare” pe care o aduc intelectului uman produc declicul care duce la căderea măștilor. Contactul cu diavolii este revelator: personajele se regăsesc așa cum sunt; dezbrăcate de haine sau titluri, neputincioase, realizându-și propria micime sau propria mortalitate.
Bulgakov este genial în construcția acestor episoade de dezvăluire. Personaj după personaj este astfel demascat; diavolii revelează adevărul și schimbă destine (chiar dacă, uneori, nu fac decât să le îngroape). În capitolui VI, poetul Riuhin (membru al Massolit, foarte „pe linie” și foarte corect politic) se confruntă cu aparenta nebunie a lui Ivan. Aripa transcendentă nu îl atinge direct ci doar oblic, și de la mare distanță. Dar este destul pentru ca ca un episod de dezvăluire și demascare să aibă loc. Zguduit de atingere, Riuhin vede adevărul: vede că nu este poet, vede că nu are talent, vede că își irosește viața într-o lume dominată de răutate și minciună.
„Să nu fi fost atât de tracasat după experiențele trăite la clinică și în camionetă, lui Riuhin i-ar fi făcut, pesemne, plăcere să povestească întâmplările de la spital, înflorindu-le și cu unele detalii imaginare. Dar așa nu-i mai ardea de povești și, în plus, deși nu excela prin spirit de observație, […] uitându-se pentru prima oară atent la chipul piratului, își dădu seama că, deși individul îi punea nenumărate întrebări despre Bezdomnâi și chiar exclama ”Vai-vai-vai”, soarta acestuia îi era, în realitate, absolut indiferentă și nu simțea pentru el niciun strop de compasiune.”
Evident, privirea lucidă și revelatoare nu durează prea mult. Așa cum nu este poet, Riuhin nu este nici capabil să gândească și să reflecteze. Momentul de adevăr este curând înnecat în votcă. Dar pasajul este memorabil
Un sfert de ceas mai târziu, Riuhin ședea, în netulburată singurătate, la masă, chircit deasupra unui file de morun și sorbea un păhăruț după altul, realizând că în viața lui nimic nu mai putea fi dres, ci, poate, doar uitat. Poetul își irosise noaptea, în timp ce confrații chefuiau, și acum își dădea seama că n-o mai poate recupera. Era de ajuns să-și ridice ochii dincolo de abajurul veiozei, spre cer, ca să priceapă că noaptea era pierdută ireversibil. Ospătarii, grăbiți, smulgeau fețele de pe mese. Motanii ce vagabondau primprejurul terasei aveau un aer matinal. Ziua cădea năpraznic asupra poetului.
(va urma)
Note
[i] Povestea luptei (eșuate) pentru stabilirea unui muzeu Bulgakov, lupta autorităților de a interzice pictarea cu grafitti a curții și a scărilor interioare se poate citi aici.
[ii] Ierarhia diavolilor îi mai cuprinde pe Azazello, vestitorul morții (cu un picior de pui mâncat pe jumătate ieșind din buzunarul de la piept) și Hella, imaginea de Holywood a vampirului femini care a pătruns atât de adânc în imaginarul omului modern.
Bibliografie
Andrew Barratt, Between two worlds: a critical introduction to the Master and Margarita: Oxford University Press, USA, 1987.
J AE Curtis, Manuscripts Don’t Burn: Mikhail Bulgakov: A life in letters: The Overlook Press, 2012.
Laura D Weeks, The Master & Margarita: a critical companion: Northwestern University Press, 1996.
Un site util (dar oarecum idiosincratic) cu foarte multe informații despre context, receptare și relația dintre roman și Moscova (inclusiv Moscova de astăzi). Conține și pagini care prezintă o parte din bibliografia importantă, context, ecranizare, manuscrise etc.
Există mai multe ecranizări ale romanului, dar niciuna nu e o capodoperă. Pentru imagine, un Woland memorabil și câteva scene de efect aș recomanda serialul realizat de Vladimir Bortko (2005). Câteva dintre scenele memorabile aici, aici, aici și aici.
Let's talk about books 