Angoase. „Mașinării ca mine” și ”Solaris”

Paula Tomi

”Noi…noi întruchipăm obișnuitul…suntem iarba Universului și, mândrindu-ne cu generalizarea naturii noastre, socotim că totul poate fi cuprins în ea. Pe această bază ne-am lansat, temerari și entuziaști, spre alte lumi depărtate.” (Stanislaw Lem, Solaris, p. 181)

Într-o perioadă în care totul pare că ia avânt și evoluează într-un mod fulminant, omul nu are altă opțiune decât să țină pasul. Ne autodepășim zilnic. Găsim noi metode să fim în competiție cu noi cei de ieri. Sau cel puțin încercăm.Sau spunem că o facem.

Citeam zilele trecute Mașinării ca mine a lui McEwan. McEwan e un scriitor atipic, spun asta cu o strângere de inimă. Sperând ca acest ceva aparte pe care îl are să nu se transforme în banal, când va fi cu adevărat descoperit. Își permite să abordeze teme care sunt tabu sau teme comune privite prin niște ochelari diferiți de cei standard. Mașinării ca mine prezintă printr-o falie temporală o realitate alternativă în care Turing a primit respectul pe care îl merita după cel de al Doilea Război Mondial și a contribuit la dezvoltarea IA (inteligenței artificiale).

Cărți - Editura Polirom

Londra anilor 1980 prezentată de McEwan e așa cum ne imaginăm noi viitorul nu foarte îndepărtat. E o lume în care roboți cu chipuri fidel umane tocmai încep să conviețuiască cu creatorii lor. O lume în care apar noi Adami și Eve care au nevoie de curent pentru a putea zâmbi și spăla vase. O nouă Evă e trădată doar de privirea ușor sticloasă care o diferențiază de modelul viu după care a fost creată. Cel puțin la prima vedere.

În Londra lui McEwan oamenii nu sunt diferiți de cei actuali. Nu sunt nici mai buni și nici mai răi. Nu sunt mai morali sau mai preocupați de cunoaștere. Nu sunt acei oameni care visăm să devenim atunci când tehnologia ne va prelua munca obligatorie, atunci când vom avea timp doar să ne perfecționăm. Sunt niște ființe autentice, care se pierd în detalii chiar dacă pot avea mai mult timp liber. Și ei ies în stradă și protestează. Vor ca roboții să le plătească impozit. E o primă lovitură pe care autorul o dă cititorului. E momentul în care vom caracteriza cartea ca fiind distopie. Comparația între locuitorii Londeri alternative și noi cei de astăzi nu ne plasează în inferioritate, deși McEwan deschide oamenilor pe care îi creează oportunități la care noi abia dacă îndrăznim să tragem cu ochiul.

În rolul principal avem un om și un Adam. Adam este cumpărat într-un impuls de moment, dintr-o dorință acerbă de a fi creator a ceva, când nimic din viața de până atunci nu ți-a permis acest rol. Omul oscilează încă de la început în atitudinea sa față de Adam-ul care reprezintă o extravaganță costisitoare. Adam arată ca un om, dar e – în fond – o mașinărie. Specificațiile sale au fost bifate într-un chestionar amplu, ca și când bifăm nota pe care o dăm consultanților care ne-au ajutat să ne cumpărăm un nou telefon mobil. Pe de altă parte, Adam se comportă uman, gândește  și râde, ar trece testul Turing, prin urmare, de ce nu l-am invita la masă cu noi? Dilemele legate de Adam cu care se confruntă omul lui McEwan par a se afla pe un plan secundar. Omul nostru are probleme mai importante decât un Adam care trebuie setat: e îndrăgostit.

Romanul lui McEwan este marcat de o dualitate constantă. Personajul uman central se împarte între Adam și Miranda, între moralitate și pasiune, între rațiune și sentiment. Ce credeți că face Adam? Când ne gândim la viitor oscilăm între a avea roboți ca parteneri de discuții intelectuale și parteneri în escapade științifice de amploare, sau în a ne arunca solitari în toate acestea și a numi roboții simple mașinării prin intermediul cărora ne eschivăm de la corvoada muncilor zilnice. Omul nostru se află într-o dilemă similară. Tânjește după discuțiile cu Adam în timp ce îl roagă să spele vasele.

Realitatea actuală se prezintă ca una deschisă în fața IA, chiar nerăbdătoare. Există o lumină roșie care pâlpâie intermitent și ne face să ne întrebăm dacă acest joc de-a Dumnezeul nu s-ar putea încheia prost. Definim prost prin posibilitatea unei răzvrătiri a creației și înfrângerea iminentă a creatorului. Presupune acest lucru că un Adam, de exemplu, ar putea simți? E o întrebare care nu are răspuns cert. Tindem să spunem că Adam e doar rațiune, că va ajunge doar la concluzii raționale, uneori reci și detașate, prea reci și detașate. Dacă Adam va dori să fie scriitor, nu va fi unul strălucit. Muzician? Un copiator fin. Dansator? Probabil ar fi prea periculos pentru mecanismul din spatele imitației sale de piele catifelată. Va putea avea Adam drepturi egale cu omul? Va putea Adam iubi? Va putea cunoaște Adam noțiunea autentică de sacrificiu suprem? Va fi Adam viu?

”Dar când m-am uitat în ochii lui, certitudinile au început să mi se clatine. În ciuda distincției clare între animat și inanimat, rămânea valabil ca el și cu mine să fim guvernați de aceleași legi fizice. Poate că biologia nu-mi acordase, de fapt, nici un statut special, și însemna prea puțin să spui că persoana care stătea în fața mea nu era tocmai vie.” (Ian McEwan, Mașinării ca mine, p. 136)

Lăsând întrebările menționate fără răspuns aici (puteți descoperi răspunsuri în cartea lui McEwan), am putea face un exercițiu de imaginație. Cum ar vedea Adam lumea? Printre cifre și formule, ar putea vedea o lacrimă. Având acces la o cantitate imensă de informație, ar încerca să descifreze semnificația a ceea ce vede. E bucurie? Tristețe? Furie? Neputință? Ar realiza o scanare rapidă a mimicii și a contextului în care lacrima a apărut și ar decide – ușurat – că e bucurie. Bucuria de a revedea pe cineva drag. O bucurie dulce-amară dacă ai ști că acel cineva va pleca curând. O lacrimă care ar fi două treimi bucurie și o treime amărăciune. O lacrimă care l-ar bulversa pe Adam. Chiar dacă am vorbi de plurivalență, nuanțele de gri pe care Adam le-ar calcula ar fi până la urmă compuse din molecule de alb și negru. Lumea lui ar fi una de non-culori. Suntem capabili să realizăm copii fidele ale noastre, dar le luăm posibilitatea de a vedea culorile (ați citit The Giver a lui Lois Lowry?).

”Nu puteau să înțeleagă, pentru că noi nu putem să ne înțelegem pe noi înșine. Programele lor de învățare nu se puteau acomoda cu noi. Dacă noi nu ne cunoaștem propriile minți, cum puteam să le proiectăm pe ale lor și să ne așteptăm de la ei să fie fericiți alături de noi?” (Ian McEwan, Mașinării ca mine, p. 306)

Ce ar face Adam în această situație? O situație în care a fost aruncat fără voia sa, o situație la care nu are răspuns, nici el și nici creatorii săi. Ar isca o revoltă, ne spun pesimiștii. Nimic, spun optimiștii. McEwan are un răspuns propriu, diferit de cel pesimist sau optimist și cu toate acestea simultan mult mai pesimist și mai optimist decât alternativele sale, pe care vă invit să îl descoperiți.

Solaris (ed. 2018)

În Solaris poate fi surprinsă relația dintre religie și știință atât printre rânduri, cât și direct în ultima parte a cărții.  Într-o perioadă în care știința și religia par a fi incompatibile (accentul pe par) e destul de hilar că uneori ne trezim raportându-ne la știință ca la o nouă formă de religie. Dăm peste cap ”crede și nu cerceta” și ne acoperim cu date științifice și experimente. Spus de Dumnezeu devine dovedit de știință. Iar apogeul constă în transformarea creatului în creator. Un creator imperfect, limitat și cu sabia lui Damocles deasupra capului – posibilitatea erorii care îl urmărește constant.

”Acesta trebuie să fie un dumnezeu limitat în atotputerea și atotștiința lui, care evaluează greșit viitorul operelor lui, ceea ce îl poate duce până la consternare. Este un dumnezeu … care vrea întotdeauna mai mult decât poate, deficiență de care nu-și dă seama de la început. O divinitate care a construit ceasornicele, dar nu și timpul măsurat de ele; care făurește sisteme și mecanisme ce servesc anumite țeluri, dar aceste scopuri sunt depășite și trădate; care a creat infinitul, dar acesta, din măsură a puterii, a devenit măsura unei nesfârșite înfrângeri.” (Stanislaw Lem, Solaris, p. 222)

Uneori fuga poate fi și înapoi. Într-un înapoi alternativ. Într-o lume posibilă. O lume de unde am putea învăța ceva despre moralitate și despre posibilitatea extinderii ideii kantiene de a ne privi aproapele ca scop, nu ca mijloc. Sau într-o lume în care putem observa că înțelegerea și cunoașterea au limite pe care nu le putem depăși, oricât de mult am încerca. Cele două lumi pe care vi le propun sunt lecturi din perioade diferite, dar cu idei comune. În condițiile în care concluziile lor nu sunt atât de optimiste pe cât am avea nevoie în perioada în care ne aflăm, uneori un duș rece e tot ce avem nevoie pentru ca apa să ni se pară apoi puțin mai caldă, chiar dacă, în realitate, are exact aceeași temperatură.

Stanislaw Lem – Solaris, traducători Adrian Rogoz și Teofil Roll, București: Savas Press, 1993

Ian McEwan – Mașinării ca mine, traducere Dan Croitoru, Iași: Polirom, 2019

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s