Costel Cristian
Anders Nygren – Eros și Agape – Prefaceri ale iubirii creștine, trad. Wilhelm Tauwinkl, HUMANITAS, București, 2018.
Cu toții credem că știm ce este iubirea. Ea poate fi ușor de identificat, chiar dacă reprezintă o noțiune abstractă, dar v-ați fi gândit că sunt mai multe tipuri de iubire? Voi câte feluri de iubire cunoașteți? Eros și agape, prefaceri ale iubirii creștine scrisă de Anders Nygren, ne oferă o reprezentare inedită a evoluției sensului ideii creștine de iubire și cum s-a transformat ea de-a lungul istoriei, în relație cu ideea platoniciană a iubirii.
A fost oare posibilă o influență vizibilă și constantă a elenismului asupra iubirii creștine, sau în cadrul tradiției creștine avem de-a face cu o singură interpretare a iubirii care s-a păstrat încă din primele zile ale creștinismului? Cum a fost marcat creștinismul veterotestamentar de concepția neotestamentară și ce importanță a avut Hristos pentru creștinismul iudaic? Putem considera Vechiul Testament ca pe o continuare a Noului Testament? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care găsim răspuns în cartea lui Anders Nygren.
Dar poate că ar merita să începem prin a spune câteva cuvinte despre autor. Anders Theodor Samuel Nygren (1890-1978) a fost profesor de teologie sistematică la Universitatea din Lund, Suedia, episcop de Lund și, o vreme, președintele Federației Luterane Mondiale. Cartea Eros și Agape, care reprezintă cea mai importantă lucrare a sa, a fost publicată în două părți, prima parte în 1930, iar cea de-a doua în 1936 în Suedia. Aceasta a cunoscut un succes semnificativ, fiind considerată drept una dintre cele mai influente cărți de teologie creștină din secolul XX de către cercetători din mediile academice finlandeze. Cartea a fost considerată un ,,clasic ecleziastic”[1] și continuă să aibă un impact asupra cercetării teologiei.
Actualitatea lucrării lui Nygren se menține și în zilele noastre, datorită abordării teologiei creștine într-o manieră științifică, dar care nu se înfățișează doar ca o metodă demonstrativ-științifică, așa cum găsim în lucrările lui Alexandre Koyre de pildă[2], ci și datorită limbajului accesibil. Nygren aplică o metodă de cercetare numită motif-research[3], prin care sunt investigate istoric conceptele care stau la baza creștinismului. Deoarece este scrisă într-o perioadă în care limbajul academic nu era excesiv de specializat, poate fi o carte extrem de accesibilă pentru cei ce vor să descopere sau sunt interesați de domeniul istoriei ideilor. Eros și Agape a exercitat o influență semnificativă și asupra gânditorului elvețian Denis de Rougemont, care, în lucrarea sa ,,Iubirea și Occidentul”[4] preia schema eros-agape a lui Nygren pentru a ,,reconstrui mitul iubirii care definește cultural Occidentul”[5].
Ideea creștină de iubire nu a cunoscut o aprofundare semnificativă care să-i sublinieze importanța și care s-o aducă în planul central al teologiei creștine, nu se regăsește o explicare a iubirii creștine care să se sprijine pe desfășurarea istorică a creștinismului, pe felul în care a fost perceput în diferite epoci, iubirea creștină este definită mai degrabă ca respect și iubire de sine, sau cum ar formula C.S Lewis ,,iubirea-necesitate”[6]. Un factor principal care a dus la neglijarea ideii creștine de iubire a fost tratarea conceptului ca fiind clar și lipsit de orice fel de dubii în privința înțelegerii lui, tocmai pentru că este vorba despre iubire, iar de-a lungul timpului iubirea a fost concepută ca având o singură semnificație.
Cartea lui Nygren se ocupă de raportul dintre două concepte fundamentale, eros și agape. Ambele concepte denotă o formă a iubirii, însă Nygren susține că aceste forme de iubire sunt foarte diferite. Eros desemnează o iubire-dorință ce se manifestă prin tendința omului de a urca la lumea supra-sensibilă, poate fi rezumată ca iubire de Dumnezeu, și este dezvoltată de Platon. Prin contrast, agape este o iubirea dăruită de Dumnezeu în mod spontan și gratuit, iubirea-jertfă, ce își face apariția odată cu Hristos și Noul Testament. Nygren reușește să ilustreze în detaliu călătoria celor două motive fundamentale de-a lungul istoriei creștinismului de la perioada apostolică, unde îl avem pe Pavel ca reprezentant de seamă al ideii de agape, până la Luther care, ne spune autorul, ar reuși să salveze concepția creștină a iubirii de la dizolvarea acesteia în cadrul concepției eleniste despre iubire. Reprezentanții de seamă a ideii eleniste despre iubire pe care-i menționează Nygren sunt Platon, Plotin dar și Proclus, însă erosul elenist a reușit să pătrundă în Evul Mediu prin două forme, una fiind modelată prin conceptul caritas, iar cealaltă nemodelată prin intermediul lui Pseudo-Dionisie Areopagitul care preia concepția erosului de la Proclus.
Luteranism, augustinism și conceptul de caritas
Contextul istoric în care Nygren realizează această lucrare este deosebit de important. Dacă am face abstracție de statutul pe care l-a avut Nygren și de viziunea protestantă, vom rămâne într-adevăr cu o inedită operă despre istoria ideii creștine de iubire, însă dacă ar fi să ne întrebăm de ce Nygren l-a ales tocmai pe Luther ca salvator al creștinismului, vom vedea că această lucrare nu mai este o istorie pur obiectivă a unor concepte fundamentale, ci promovează în mod fundamental perspectiva teologică lutherană de partea căreia se poziționează autorul.
Nygren a reprezentat o personalitate marcantă a Școlii Lundeniene. Poziția lui este, uneori, doctrinară[7]. Astfel, Nygren argumentează în favoarea purității concepției neotestamentare și apostolice a iubirii pure, autentice, întemeiată pe învățătura lui Hristos. Această poziție intră în conflict cu cea elenistă, iubirea ca eros-dorință. Cel care pretinde că elimină contradicția și oferă o sinteză este Augustin care prin conceptul de caritas, înțelege iubirea de Dumnezeu, și semnifică o desfătare în Dumnezeu prin folosirea lumii vremelnice, dar aceasta nu ar fi posibilă fără voia lui Dumnezeu: ,,Dacă cineva susține că poate avea iubirea (caritas) lui Dumnezeu fără ajutorul lui Dumnezeu, ce altceva susține decât că-l poate avea pe Dumnezeu fără Dumnezeu?”[8]
Nygren prezintă în detaliu poziția lui Augustin față de cele două idei ale iubirii, unite sub conceptul caritas, explicând totodată instrumentele conceptuale precum uti și frui pe care le folosește Augustin în schema sa de gândire. La Augustin se observă, pe lângă ingeniozitatea reconcilierii celor două motive care nu mai cunosc o tensiune și o respingere reciprocă, faptul că elementele constitutive ale celor două motive rămân aceleași, iar acest lucru se poate vedea în următoarea considerație a lui Nygren despre Augustin: ,, În manieră autentic neoplatonică, el poate zugrăvi în culorile cele mai strălucitoare „urcarea” sufletului, delectându-se în gândul la fericirea „vederii lui Dumnezeu”. Dar, pe de altă parte, ca nimeni altul din zilele lui Pavel până la el, poate înălța și preamări harul dumnezeiesc, care, cu suveranitate absolută, purtat de propria iubire și milostivire, îi călăuzește și-i face fericiți pe cei care, în sine, ca vase ale mâniei, nu sunt nimic.”[9] Iubirea-agape la Augustineste înfățișată de harul dumnezeiesc și învățătura humilitas, care deși este specifică lui Hristos, ea se răsfrânge și asupra vieții creștine și ajută la înălțarea spre Dumnezeu. Aceste două harul dumnezeiesc și humilitas ajută la configurarea iubirii-caritas, fără de care s-ar putea vorbi doar de un eros ceresc.
Nygren, însă, susține că în sinteza caritas-ului augustinian, nu se află decât o iubire transformată, agapele creștin este cuprins în totalitate de iubirea elenistă. Așa cum precizează și Nygren, caritas-ul reprezintă motivul fundamental al creștinismului catolic , însă teologia Lundensiană ca orice teologie lutherană, manifesta o tendință spre anti-catolicism: ,,Probabil cea mai semnificativă trăsătură a învățăturii lutherane germane de la începutul secolului XX… a fost insistența de-al îndepărta pe Augustin din succesiunea evangelică: Paul-Augustin-Luther.”[10] Iată de ce, după Nygren, concepția augustiniană despre iubire nu poate sta în centrul teologiei creștine. Cum explică el, însă, acest lucru? Parțial, susținând că, pentru Augustin, caritas rămâne de partea erosului prin aceea că iubirea de Dumnezeu vizează unificarea cu obiectul iubit, dorința sufletului de a se întoarce către (la?) Dumnezeu.
După cum am văzut, Nygren reușește să pună pe caritas-ul augustinian eticheta neoplatonismului în care predomină erosul. Catolicismul nu poate oferi o idee autentică de iubire datorită structurii caritas-ului, prin urmare cea mai adecvată învățătură și care admite iubirea pur-hristică se află în învățătura protestantă unde iubirea neotestamentară este recuperată și salvată de la pieire de Luther: ,,Față de atitudinea egocentrică ce a marcat concepția catolică despre iubire, Luther propune o idee de iubire absolut teocentrică.”[11]
Desigur că acum suntem îndreptățiți să întrebăm dacă nu cumva Nygren încearcă prin această lucrare să ne convingă de faptul că învățătura protestantă este cea ideală, până la urmă Luther este înfățișat ca personaj-erou care a reușit prin Reformă să repoziționeze iubirea neotestamentară în creștinism. Cel mai probabil, Nygren a avut această intenție de a converti sau de promova viziunea protestantă, dar acest lucru nu se percepe imediat când citim această carte. Cred că tocmai faptul că nu ne aflăm în fața unui subiectivism evident, iar prozelitismul, dacă există, nu e ușor de detectat, reprezintă un mare plus al acestei cărți pentru că reușește să ne conducă prin cele mai importante epoci și prin cele mai influente interpretări ale marilor gânditori care au modelat cele două concepții despre iubire.
Eros și agape în opoziție
Schema opoziției pe care o trasează autorul pentru cele două motive eros și agape, arată extrem de precis diferențele de conținut fundamentale dintre cele două:
Eros este egocentric, agape este teocentric.
Eros este calea omului către Divinitate, agape este calea descendentă; Dumnezeu își revarsă iubirea asupra omenirii.
Eros cea mai sublimă afirmare a omului ce dorește să fie una cu Divinitatea, agape este jertfă, Dumnezeu se dăruiește pe sine.
Eros-ul este interesat de valoarea obiectului, frumusețea declanșează dorința de ascensiune a sufletului către Divin, agape se prezintă dezinteresată față de orice tip de valoare, cei răi sau buni sunt totuna.
Se poate observa destul de limpede distanța dintre cele două motive și totodată, natura lor diferită. Însă motivul agape se remarcă prin caracterul său inedit și față de nomos-ul veterotestamentar. Iubirea creștinănu dispune de elemente în conținutul său care să se asemene cu iubirea marcată de vechea tradiție creștin-iudaică; de pildă, Legea iudaică nu cunoștea niciun fel de iubire față de păcătoși și dușmani ,,Iubirea lui Dumnezeu – e bine să remarcăm – se adresează celor ce se tem de El, se adresează tocmai celui drept, dar nu păcătosului”[12]. În acest context agape reprezintă o noutate pentru tradiția veterotestamentară, iar toate valorile tradiționale sunt, prin motivul agape, reconsiderate, reevaluate și implicit depășite. Creștinismul neotestamentar este în mod explicit modelat de sentința: ,,Nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”[13].
Deși ,,Pentru religiozitatea iudaică a Legii, ca și pentru religiozitatea elenistă a eros-ului, agape este o lovitură în plină figură”[14]concepția neotestamentară despre iubire nu a fost lipsită de numeroase interpretări care au fost posibile datorită sincretismului dintre cele două motive. În general, susține Nygren, iubirea agape a fost împinsă într-un plan secund, astfel încât opoziția fundamentală dintre cele două concepte nu a mai fost vizibilă. Nygren recuperează această opoziție, analizând diferitele dimensiuni ale iubirii precum: iubirea lui Dumnezeu, iubirea de Dumnezeu, iubirea de sine, iubirea față de aproapele , cât și modalitatea prin care au putut ele să se întrepătrundă.
Înfățișarea autentică a agape-lui se constată, așa cum aflăm de la Pavel, odată cu răstignirea lui Hristos. Jertfa lui Dumnezeu reașează raportul omului cu divinitatea. Suntem, sau devenim, beneficiarii unei iubiri nemotivate, spontane, care se răspândește asupra întregii umanități, ca ploaia sau ca soarele. Este extrem de interesant această viziune jertfei divine dacă este analizată și comparată cu ideea de jertfă antică, unde omul oferea divinității de la avutul propriu până la jertfe etice.[15]Jertfa este un act motivat prin care omul se smerește în fața divinității fie pentru a obține ceva în schimb, fie pentru a fi considerat printre cei drepți. Jertfa christică este exact opusul. În ea vedem iubirea unidirecțională, nemotivată, care nu urmărește nici satisfacția, nici unificarea cu obiectul iubirii. Dumnezeu își jertfește propriul Fiu în numele celor nelegiuiți, păcătoși, iubirea sadivinăfiind lipsită de orice fel de motivație.
O istorie a iubirii
Dacă motivul agape apare odată cu Hristos, eros-ul elenist se face cunoscut prin intermediul lui Platon care îi conferă o imagine mitică. Eros-ul semnifică iubirea pentru Divinitate și calea omului spre divin, tendința sufletului de a accede spre ceea ce îi este propriu, adică lumea supra sensibilă: ,,După cum piatra, prin natura ei pământească, este atrasă în jos, tot astfel sufletul, prin natura lui divină, este atras în sus.”[16]. Potrivit lui Nygren, Platon încadrează concepția erosului într-un plan intermediar, nu este de factură divină sau pur omenesc, ori un reprezentant al frumosului sau al binelui, putem spune că este iubirea ce tinde spre frumos sau bine.[17]
La Aristotel și neoplatonism concepția erosului deprinde înfățișări diferite față de cea platonică, care au făcut posibilă intrarea eros-ului mai ușor în religiozitatea creștină. Concepția aristotelică despre eros apare cu precădere în Metafizica și în teoria sa a mișcării, unde forma pură care este absolut statică, pune în mișcare materia, însă nu prin propria forță, pentru că ceea ce este nemișcat nu poate pune în mișcare altceva, dar la Aristotel acest lucru este posibil, explicația fiind că ,,pune în mișcare precum obiectul iubirii”[18], așadar eros-ul trezește un dor în cel ce iubește, punându-l în mișcare spre ceea ce este sublim, dorind să obțină formă. Aristotel optează pentru aceeași traiectorie a eros-ului dar aspectul mitic platonic este înlocuit cu cel cosmic.
Neoplatonismul face din eros un instrument al teologiei, îndepărtându-se și el de viziunea pur platonică a erosului. Deși fundalul platonic al erosului este același, nu avem doar o cale ascendentă ca la Platon prin care se realizează unificarea cu Divinul, ci și una descendentă, care pornește de la Unul divin. Dar în această idee a unei căi descendente spre lumea inferioară, rezidă o asemănare izbitoare cu agapele creștin. Găsim la Plotin ceva de tipul iubirii lui Dumnezeu, revelate prin intermediari, așa cum la creștini iubirea este revelată omenirii prin Hristos. Nygren susține însă că această asemănare este înșelătoare.Deși pare la prima vedere îndreptățit să credem că cele două căi în care se prezintă aceste două motive fundamentale eros și agape, sunt asemănătoare, suntem predispuși să cădem de fapt într-o banală eroare, calea descendentă pe care o expune Plotin, nu este în niciun fel asemănătoare cu cea a iubirii divine creștine. În schema lui Plotin, potrivit interpretării lui Nygren, Unul este cauza lumii inferioare, tendința descendentă surprinde doar aspectul creației lumii materiale, mântuirea se realizează doar prin calea ascendentă. La Plotin, Divinul nu coboară în mod real așa cum vedem în concepția agape, divinul își exercită voința asupra lumii materiale din înălțimile sale. Această ,,schemă alexandrină a lumii”[19]a lui Plotin prin care se dezvăluie dualitatea dintre Unul Divin și materie, a fost principalul mecanism prin care eros-ul elenist a reușit să aibă o poziție centrală în creștinism până spre sfârșitul Evului Mediu.
Opoziția fundamentală dintre cele două concepte reprezintă doar suportul oferit de autor cititorului să întrevadă mai limpede cum aceste două concepte aflate în contradicție, ce provin din două lumi spirituale diferite și totodată de naturi diferite, au cunoscut, totuși, numeroase încercări de sinteză de-a lungul istoriei. Nygren propune trei faze ale sintezei în care se regăsesc cele două concepte, pregătirea sintezei, realizarea sintezei și spulberarea sintezei. În faza de pregătire cele două concepte încă erau în tensiune iar un rol esențial în pregătirea sintezei l-a avut Biserica din Antichitate.
Realizarea sintezei este partea cea mai esențială și importantă deoarece sinteza a două concepte de natură diferită s-a putut realiza cu ajutorul lui Augustin, iar unitatea conceptuală rezultată din sinteză este denumită caritas.
Sinteza luterană
În ceea ce privește destrămarea sintezei și recuperarea iubirii creștine autentice, aceasta a putut fi posibilă datorită lui Luther care a simțit că întreaga religiozitate creștină medievală culmina spre o tendință ascendentă, spre o îndumnezeire. Aici demonstrația parcurge mai mulți pași. Spus rapid, în Evul Mediu perspectiva egocentrică dispare și este înlocuită cu una antropocentrică în care omul nu mai apare ca având o parte din natura divină, care încearcă să ajungă la originea sa, la Dumnezeu, ci este separată de aceasta. În versiunea lui Ficino, omul se află în centrul lumii cu scopul ca de acolo să ,,cuprindă întreaga lume”[20]. Vedem că raportul ascendent dintre om și Divinitate a luat un alt curs, omul este el însuși ființă divină prin natura sa, un ,,Dumnezeu pe pământ”[21] iar țelul omului de a se uni cu Divinitatea și care îi oferă acestuia mântuirea, este spulberat de o viziune în care omul se venerează pe sine.
Pentru Luther, tendința ascendentă a omului a ridicat numeroase probleme. Una dintre cele mai importante privește noțiunea de merit. Contează intenția de a realiza fapte bune? Luther susține că faptele bune realizate cu un scop își pierd din valoare și nu pot contribui la niciun fel de mântuire divină. Dar, atunci, unde rezidă meritul credinciosului? În al doilea rând, Luther redescoperă – spune Nygren – noțiunea de agape, iubire spontană, în opoziție cu orice act fundamental eudemonic.”[22] Se observă faptul că Luther desparte cele două concepții fundamentale care au fost până atunci concepute sub forma caritas-ului augustinian, iubirea nemotivată, având o identitate de sine stătătoare fiind în opoziție cu iubirea-dorință și nu unită cu aceasta.
O lectură atentă a cestei lucrări despre istoria ideii creștine de iubire, îl va duce pe cititor la o descoperire: cartea nu e doar o prezentare a celor două motive și desfășurarea lor în plan istoric, ci și o adevărată istorie (chiar dacă parțială și pe alocuri partizană) a creștinismului. Chiar dacă autorul precizează că nu a urmărit să scrie o istorie a creștinismului, asta este ce avem în față: urmărind avatarurile ideii de iubire creștină putem vedea și cum se înșiruie și se succed diferitele epoci, de la creștinismul apostolic la sfârșitul antichității și de la diversele forme ale creștinismului medieval la fragmentarea adusă de Renaștere. .
Cititorii acestei cărți au fost mereu foarte diverși. Nu aveți în față un volum specializat. El se poate citi cu interes fie că vă interesează istoria filosofiei, fie că vă interesează istoria creștinismului fie că sunteți doar curioși cum de se poate vorbi despre iubire în atâtea moduri diferite. Personajele cărții sunt mari gânditori ai creștinătății, precum, Toma d’Aquino, Pseudo-Dionisie, Augustin sau Luther, dar și mari filosofi, precum Marsilio Ficino; gânditori care au contribuit, fiecare în felul său, la edificarea unei concepții despre iubirea creștină.
Bibliografie:
- Anders Nygren – Eros și Agape, Prefaceri ale iubirii creștine, trad. W. Tauwinkl, HUMANITAS, București 2018.
- On the Legacy of Lutheranism in Finland: Societal Perspectives, edited by Kaius SinnemÃki et al., vol. 25, Finnish Literature Society, Helsinki, 2019.
- James M. Stayer – Martin Luther, German Savior, German Evanghelical Theological Factions and the Interpretation o Luther 1917-1933, McGill-Queen’s University Press, Canada, 2000
- Aila Lauha – Perspectives on the Effect of Anders Nygren’s Agape and Eros on the Theological Discussion in Finland.
- Raffaele Pisano, Joseph Agassi, Daria Drozdova – Hypotheses and Perspectives in the History and Philosophy of Science, Homage to Alexandre Koyre, 1892 – 1964, Springer, Switzerland, 2018.
- C.S. Lewis – Despre minuni – Cele Patru Iubiri – Problema durerii, trad. S. Mărculescu, HUMANITAS, București, 1997
- https://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/eros-si-agape-ii
- https://biography.yourdictionary.com/anders-nygren
- https://www.geraldschlabach.net/anders-nygrens-conduit-theory-of-love/#FN7
Note:
[1] Aila Lauha – Perspectives on the Effect of Anders Nygren’s Agape and Eros on the Theological Discussion in Finland, p. 200.
[2] Raffaele Pisano, Joseph Agassi, Daria Drozdova – Hypotheses and Perspectives in the History and Philosophy of Science, Homage to Alexandre Koyre, 1892 – 1964, Springer, Switzerland, 2018, p. vii.
[3] https://biography.yourdictionary.com/anders-nygren
[4] Denis de Rougemont – Iubirea și Occidentul, trad. I. C. Marinescu, ed.13 decembrie 1918, București.
[5] https://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/eros-si-agape-ii
[6] C.S. Lewis – Despre minuni – Cele Patru Iubiri – Problema durerii, trad. S. Mărculescu, HUMANITAS, București, 1997, p. 133.
[7] Hagman, Patrik – What Is This Thing Called Lutheranism Anyway?: A Critical Perspective on the Construction of Lutheran Christianity in Sweden and Finland. On the Legacy of Lutheranism in Finland: Societal Perspectives, edited by Kaius Sinnemäki et al., vol. 25, Finnish Literature Society, Helsinki, 2019, pp. 69-80. JSTOR, http://www.jstor.org/stable/j.ctv11cvx18.6. Accessed 27 Aug. 2020.
[8] Anders Nygren – Eros și agape Prefaceri ale iubirii creștine, trad. W. Tauwinkl, HUMANITAS, București 2018, p. 396, apud De patientia, cap. XVIII, 15; CSEL 4I, p. 679, 24.
[9] Idem. p. 427.
[10] James M. Stayer – Martin Luther, German Savior, German Evanghelical Theological Factions and the Interpretation of Luther 1917-1933, McGill-Queen’s University Press, Canada, 2000, p. 11.
[11] Anders Nygren – Eros și Agape, p. 526.
[12]Idem. p. 47.
[13] Idem.135, apud, Mc. 2, 17
[14] Ibid.
[15] Idem. p. 81.
[16] Idem. p. 115.
[17] Idem. p. 117
[18] Andres Nygren – Eros și Agape, p. 124, apud, Aristotel – Metafizica 1072 b 3.
[19] Idem. 126.
[20] Idem. 519.
[21] Ibid.
[22] Idem. 559.
Let's talk about books 