Doina-Cristina Rusu
În istoria gândirii, diferența dintre oameni și brute era ilustrată de absența rațiunii în cazul celor din urmă, si unul dintre cele mai uzuale exemple erau omul rațional și calul irațional. În Călătoriile lui Gulliver, Jonathan Swift inversează aceasta asociere și descrie o societate în care caii sunt animalele raționale si oamenii, sau mai degrabă niște ființe humanoide, sunt iraționali. Putem citi această inversare în diverse moduri, dar pentru moment aș dori să propun o interpretare care o pune nu doar în contextul călătoriilor lui Gulliver, dar și a criticii unei raționalități duse la extrem, raționalitate folosită ca justificare pentru superioritatea oamenilor față de animale și restul naturii, a europenilor față de nativi (având ca urmare colonizarea), a bărbaților față de femei, si a experimentatorului față de natura pe care o putea obliga, în numele raționalității, să ia toate formele pe care acesta le dorea.
Deși toate aceste instanțe pot fi regăsite în cărțile lui Swift, și în special în Călătoriile lui Gulliver, aș dori să mă uit în special la relația omului (rațional) cu restul naturii (iraționale).
Călătoria lui Gulliver în Laputa este citită ca o critică a Societății Regale și a absolutismului. Dar înainte de a ajunge la descrierea Societății dedicate cunoașterii, Gulliver descrie locuitorii de pe insula zburătoare, o descriere care pare o caricatură a savantului: „Mințile acestor oameni sunt atât de cuprinse de speculații intense încât ei nu pot nici să vorbească, nici să îi asculte pe alții (…)”; au nevoie de un asistent care să meargă mereu cu ei pentru că sunt mereu atât de îngândurați încât sunt în pericol în continuu; sunt foarte uituci etc. (pp. 146-147).[1] Punctul culminant este atunci când Gulliver afirmă că „în ceea ce privește activitățile și comportamentele zilnice, nu am văzut o populație atât de neîndemânatecă si stângace, nici cu o gândire atât de înceată și încurcată în orice subiect cu excepția matematicii și muzicii. Raționează foarte slab și sunt mereu pregătiți să te contrazică vehement, cu excepția cazului când se întâmplă să aibă dreptate, și aceasta foarte rar. Sunt complet străini de imaginație, fantezie și invenție, într-atât încât nu au nici măcar termeni în limba lor pentru a exprima aceste idei. Întreaga lor minte este ocupată cu cele două științe menționate mai devreme.” (p. 150)
În perioada modernă timpurie, matematica (și muzica, dar pentru moment voi discuta în primul rând de matematică) era considerată ca disciplina raționalității. Descartes, de exemplu, afirmase că nu este nevoie de imaginație ca să descoperim adevărurile matematice și nici pentru a face geometrie. Imaginația era o facultate mai degrabă corporala, iau matematica nu avea nevoie decât de gândire pură, de rațiunea separată de orice corporalitate sau materialitate. Mai mult, animalele aveau imaginație (erau capabile să recunoască locuri, persoane etc.), dar erau complet lipsite de rațiune, la fel ca tot restul naturii, cu excepția ființelor umane, și chiar aici era discutabil câtă raționalitate posedau femeile sau nativi din diverse părți ale lumii.
Consider că acesta este sensul în care Swift critică o societate a cunoașterii lipsită complet de imaginație și fantezie. Cartezienii ar zice că aceasta este o lume perfectă, a gândirii pure, a matematicii. Dar Swift, prin vocea lui Gulliver, consideră că nu este așa. Într-o lume fără imaginație și fantezie, nu poate avea loc nicio invenție, pentru că este rolul imaginației să vadă dincolo de ceea ce este deja existent, să creeze lucruri noi prin separarea și combinarea ideilor pe care le avem despre lucrurile existente.
Bineînțeles, Swift nu este singurul care critică accentul pus pe rațiune și gândire abstractă, considerând că ceea ce ne face umani sunt mai degrabă imaginația și simțul comun. Poate dintre gânditorii cei mai interesanți dinaintea lui Swift, care au văzut ceva extraordinar în capacitatea de a ne folosi imaginația, sunt Thomas Hobbes și Margaret Cavendish. Nu întâmplător, ambii sunt, la fel ca Swift, asprii critici ai Societății Regale și a încrederii oarbe în experimentalism. Mai mult decât Hobbes, Cavendish are în comun cu Swift critica filosofiei mecanice.
Să fie, oare, o coincidență? În postarea următoare voi argumenta că nu. Pentru toți trei autorii imaginația este cea care ne face mai umani, mai umili și mai modești. Odată ce am devenit mai umani, suntem de fapt mai aproape de natură și ne vedem ca o parte a ei, nu ca o entitate separată, o rațiune care are ca scop folosirea naturii pentru a-și satisface nevoile exorbitante.
[1] Am folosit textul englez din Jonathan Swift, Gulliver’s Travels, Oxford: Oxford University Press, 2005. Traducerile în română îmi aparțin.
Let's talk about books 