Raluca Safta
(Michael Strevens,. “The Knowledge Machine. How an Unreasonable Idea Created Modern Science.” UK, Penguin Random House, 2020)
Cred că nu am înțeles niciodată frumusețea științei moderne până când am citit cartea lui Michael Strevens, „The Knowledge Machine. How an Unreasonable Idea Created Modern Science”[1]. Vreme de trei sute și ceva de pagini, am călătorit cu Eddington în Brazilia și pe insula Pricipe măsurând curbura luminii la ecplisă, am făcut alchimie cu Newton în grădina lui de la Trinity College, Cambridge, am desenat neuroni împreună cu Santiago Ramon y Cajal și am aflat cum s-ar fi terminat “Romeo și Julieta” dacă ar fi fost scrisă de Francis Bacon. Aproape l-am infirmat pe Popper și aproape am demontat paradigmele lui Kuhn în demersul curajos de a stabili ce face posibilă știința modernă așa cum o cunoaștem azi și am cerut socoteală secolelor de filosofie naturală pentru întârzierea cu care a apărut Revoluția Științifică. Iar până la finalul celor trei sute de pagini, am realizat cu adevărat însemnătatea colosalului corp de cunoaștere produs de știința modernă, pe care atât de adesea îl ignorăm sau îl punem la îndoială.
Michael Strevens, profesor de filosofie a științei la Universitatea din New York, își propune în volumul de față, să răspundă întrebărilor ‘Cum funcționează, de fapt, știința?’ și ‘De ce a apărut știința modernă abia în urmă cu câteva sute de ani și nu mai devreme?’. În timp ce primei întrebări îi răspunde printr-o abordare mai degrabă procedurală decât intelectuală, celei de-a doua nu îi răspunde așa cum poate ar fi de așteptat, dintr-o perspectiva istorică, ci printr-o examinare filosofică a științei moderne ca întreg.
Împotriva lui Popper și Kuhn
Structurată în patru părți, cartea începe printr-o situare în raport cu teoriile fundamentale ale lui Karl Popper și Thomas Kuhn cu privire la modul în care este generată cunoașterea, teorii pe care autorul le pune sub semnul întrebării.
Potrivit lui Popper, știința acumulează dovezi nu pentru a valida o teorie, ci pentru a o infirma: “Dacă nu sunt falsificate, teoriile științifice rămân pentru totdeauna conjecturi.” (p. 19). Faptul că lucrurile s-au petrecut într-un anumit fel în trecut nu poate fi, la Popper, o dovadă pentru ipoteza că se vor petrece în același fel în viitor, astfel că știința nu trebuie să caute dovezi pentru o teorie, ci împotriva ei. Nu există, deci, posibilitatea ca o teorie să fie cea mai bună dintre cele propuse, ci doar să fie o teorie egală cu celelalte, care supraviețuiește până va fi falsificată și înlocuită cu o ipoteză mai bună. Totuși, această abordare conduce la a pune o teorie, indiferent cât de multe dovezi au fost aduse în sprijinul ei, pe același loc cu o teorie fără dovezi care doar nu a fost infirmată.
Strevens pune viziunea anti-inductivă a lui Popper, printre altele, și pe seama istoriei sale personale, relatând o anecdotă din Germania lui 1933, când Reichstag-ul a fost incendiat și naziștii au preluat controlul Universității din Berlin, expulzând pe mulți dintre profesorii evrei. Un profesor de filosofie evreu, care nu vedea nicio problema în a face generalizări bazate pe experiența din trecut și nu era de acord cu critica adusă de Hume gândirii inductive, afirma în timp ce părăsea țara: “Am înțeles, în sfârșit, care e problema inducției!” (p. 21). La fel ca multora dintre intelectualii care au fugit din Germania nazistă, evenimentele acelor ani i-au demonstrat lui Popper fără tăgadă că, de la o zi la alta, viitorul s-ar putea să nu mai semene deloc cu trecutul. Acesta este unul din meritele semnificative ale lui Strevens: pe parcursul întregii cărți, el reușește să picteze tablouri ample în care cunoașterea obiectivă a celor mai impunători oameni de știință se împletește emoționant cu umanitatea și experiențele lor de viață.
Cu Thomas Kuhn Strevens recunoaște fără ocolișuri că este într-un ‘război’ deschis, rezumând teoria lui la ideea că știința e capabilă de progresul care schimbă lumea doar pentru că, după cum expune Kuhn că se dezvoltă știința în interiorul paradigmelor, oamenii de știință nu pot pune la îndoială autoritatea intelectuală (p. 23). Doar datorită credinței aproape religioase în mecanismul paradigmei oamenii de știință cercetează în asemenea profunzime, cu atâta precizie, încât scot la iveală înseși lipsurile și anomaliile paradigmei, conducând către o criză și deci producând condițiile premergătoare unei revoluții. Paradoxul propus de Strevens în legătură cu teoria lui Kuhn este acela că o paradigmă se poate schimba numai pentru că savanții care lucrează în interiorul ei nu își pot imagina că s-ar putea schimba (p. 38).
Deși critică teoriile lor, Strevens recunoaște că atât Popper cât și Kuhn au dreptate în două privințe: prima, că ceea ce distinge gândirea științifică de gândirea filosofică care a precedat-o nu este atât capacitatea de a genera teorii noi, cât este capacitatea de a elimina teorii vechi, succesul științei datorându-se “căutării neobosite și exploatării nemiloase” până și ale celor mai mărunte discrepanțe între teorie și dovezi (p. 38); a doua, că în generarea cunoașterii motivația este cel puțin la fel de importantă ca instrumentele logice ale metodei, pentru că cercetarea științifică cere devotarea întregii vieți demersului de analiză a unor detalii minuțioase de un interes intrinsec scăzut, demers care în rutina lui zilnică este mundan și în mare parte neplăcut. Popper își găsește motivația în imensul spirit critic al oricărui bun om de știință. Savanții kuhnieni, în schimb, acceptă cadrul de gândire fără critică, dar în entuziasmul lor “storc paradigma de puterea ei de predicție până la ultima picătură de viață” (p. 39).
Spectaculoasa galerie de experimente din istoria științei
În continuare, Strevens ne prezintă, în desfășurare, o impresionantă galerie de episoade istorice: experimente, puncte de cotitură, curiozități științifice, conflicte și confruntări între savanți renumiți prin care ilustrează și susține propunerile sale despre modul în care s-a născut știința modernă. Într-o primă etapă, clarifică intruziunea inerentă a convingerilor personale în știință, a formării anterioare, a influențelor de putere și chiar a politicului, a ambițiilor și compulsiilor proprii ființei umane “atât de fragilă din punct de vedere moral și intelectual” (p. 41), în pofida oricăror încercări de ancorare obiectivă.
Pornind de la experimentul lui Eddington din 1919, despre care aflăm că a protejat și favorizat teoria relativității a lui Einstein în detrimentul teoriei gravitației a lui Newton (ignorând cele optsprezece fotografii făcute cu telescopul astrografic din Brazilia, care conform calculelor ar fi susținut teoria lui Newton sau cel puțin ar fi făcut rezultatele expediției neconcludente), Strevens arată că oamenii de știință nu pot fi neutri: munca lor e influențată de propriile dorințe sau convingeri. Eddington susținea teoria lui Einstein și era convins că validarea ei va îmbunătăți relațiile dintre instituțiile științifice britanice și germane, Pasteur a reușit să infirme doctrina generării spontane[2] influențând de două ori la rând componența comitetului care urma să judece și să interpreteze datele obținute din experimente, în vreme ce teoria driftului continental era susținută de europeni în special pentru că Alfred Wegener era german și era respinsă de americani pentru că opozantul principal al lui Wegener era american.
În ciuda unor astfel de ingerințe și manipulări, știm însă că teoria relativității este astăzi o certitudine, că Pasteur a pus bazele teoriei germenilor și că teoria tectonicii plăcilor este fundamentul geologiei moderne. Pare că puterea științei de a genera cunoaștere este capabilă să tolereze și, în același timp, să învingă aceste caracteristici profund umane. În ce rezidă, deci, această putere?
Pentru a răspunde întrebării filosofice de mai sus, Strevens are nevoie să introducă câțiva termeni noi și să analizeze ‘conduita’ științei într-o lumina diferită, mai degrabă tehnică și procedurală decât filosofică.
În raportul prezentat în urma expediției din 1919, Eddington nu a încălcat în mod obiectiv nicio regulă. El a prezentat faptele și măsurătorile exact așa cum au fost înregistrate și a hotărât să ignore măsurătorile telescopului astrografic din Brazilia, motivând încălzirea inegală a uneia dintre oglinzi. Un fapt observat empiric este adesea nu doar un fapt observat, ci unul calculat, iar acest calcul se bazează pe un lung șir de presupoziții despre variabilele implicate, despre acuratețea instrumentelor de măsură, despre condițiile de fond și altele. Asadar, nu teoria singură, de sine stătătoare, face predicții despre ce va fi observat, ci ea e însoțită de un ansamblu de presupoziții și ipoteze care curpind un tablou larg al implicațiilor experimentului. Strevens numește acest ansamblu ‘cohorta teoretică’ și face distincția intre falsificarea teoriei ca întreg sau doar a unei componente a cohortei. Oricare dintre presupozițiile auxiliare poate fi cauza unei predicții false într-un experiment (la fel ca oglinda încălzită inegal a telescopului lui Eddington), astfel că omul de știință trebuie să decidă într-un mod cu totul personal, instinctiv și subiectiv când trebuie să sacrifice o astfel de presupoziție sau când să recunoască că teoria a fost falsificată. Din acest punct, niciuna dintre teoriile fundamentale nu oferă o explicație solidă despre cum poate fi totuși generată cunoașterea științifică, obiectivă, avand în vedere că subiectivitatea nu poate fi extrasă în mod absolut din investigația empirică.
Și totuși, ce e știința?
Răspunsul lui Strevens este “regula de fier a explicației”. În viziunea lui, continuitatea dezbaterii științifice este asigurată de preceptul metodologic conform căruia singura cale prin care oamenii de știință își pot rezolva diferendele de opinie este testarea empirică. Cu alte cuvinte, orice teorie sau componentă auxiliară din cohorta teoretică vor fi confirmate sau infirmate doar prin experiment și observație empirică, ori de câte ori e necesar până la obținerea rezultatului fără echivoc. ‘Regula de fier a explicatiei’ stabilește că în orice comunicare științifică oficială se pot prezenta numai teorii care au capacitatea de a explica fenomene observate empiric și sunt excluse orice fel de considerații non-empirice – cum sunt cele de ordin teologic, filosofic sau estetic, indiferent cât de convingătoare sau de bine fondate ar fi acestea. Rolul regulii este de a prelungi dezbaterea și investigația științifică, aducând exclusiv argumente testate empiric, și nu de a o închide, interpretând dovezi sau formulând verdicte. Strevens elaborează definițiile și caracteristicile distinctive ale conținutului regulii, aducând claritate noțiunii de ‘testare emipirică’ prin introducerea de concepte noi și termeni precum clasamente de plauzibiltate[3], convergență baconiană[4], explicație cauzală superficială[5] etc. Deloc întâmplător, procesul prin care într-o lucrare științifică orice presupoziție, fie ea și parțial subiectivă, este exclusă cu scopul de a păstra doar raportările observațiilor empirice, calculele și declarațiile teoriei sau derivările făcute prin teorie, este denumit de Strevens chiar ‘sterilizare’, în onoarea remarcabilelor descoperiri ale lui Louis Pasteur.
Conversația științifică se petrece deci exclusiv în termeni de putere explicativă a fenomenelor observabile, iar produsul ei secundar este informația științifică. Consensul procedural descris de Strevens este ceea ce a făcut posibilă acumularea lucrare cu lucrare, experiment cu experiment, de către mașinăria cunoașterii, a celui mai vast rezervor de cunoaștere obiectivă pe care l-a creat vreodată umanitatea.
În capul listei de onoare a celor care au pus bazele revoluției științifice stă Francis Bacon, pentru care metoda corectă de generare a cunoașterii respinge ‘idolii’ naturii umane, limbajul și valorile culturale în favoarea forței edificatoare a simplei observații, dar și Royal Society, fondată în 1660 în Anglia sub motto-ul “Nullius in verba”[6]. Publicația Societății Regale, Philosophical Transactions, lansată în 1665, constituie cea mai veche formă a revistei științifice așa cum o cunoaștem azi și a avut de la început caracterul unui depozit de date obiective. Thomas Sprat, unul dintre primii membri ai Royal Society, descria revista ca ‘un vraf uriaș de experimente puse deoparte în jurnale publice pentru a fi transmise nemijlocit generațiilor viitoare.” (p. 166).
Între figurile ilustre ale căror contribuții în cercetare au condus către revoluția științifică sunt nume ca Johannes Kepler, Robert Boyle, Galileo Galilei și alții, dar Strevens acordă în mod emoționant rolul principal lui Isaac Newton. De ce emoționant? Pentru că în relatările despre teoriile lui Newton sau despre experimentele lui din laboratorul de alchimie sau chiar despre felul în care a fost receptată moartea marelui savant, se întrezărește nu doar elocința profesorului de filosofie a științei, care scrie cartea, dar și un amestec de entuziasm, profundă recunoștință, respect și poate venerație față de cel pe care el îl consideră personificarea științei moderne (p. 271) – emoții în care cititorul vrând, nevrând, se trezește învăluit și pe care le experimentează surprins, în opoziție cu așteptările create de subiectul aparent rece cărții.
Newton a schimbat concepția epocii lui despre ce înseamnă investigația empirică, conform propriei interpretări a metodei sale, din ediția a doua a Philosophiae Naturalis Principia Mathematica:
Nu am reușit încă să deduc motivul acestor proprietăți ale gravitației și nu pretind că am ipoteze. Pentru că orice nu e dedus din fenomenele observabile este o ipoteza; iar ipotezele, fie ele metafizice sau fizice, sau bazate pe proprietăți oculte, sau mecanice, nu își au locul în filosofia experimentală… Este îndeajuns că gravitația există cu adevărat, că acționează conform legilor pe care le-am prezentat și că este suficientă pentru a explica toate mișcările corpurilor cerești și ale mării[7].
Ce urmărea Newton nu era, așadar, o înțelegere filosofică profundă, ci capacitatea de a formula descrieri corecte ale fenomenelor, derivate din principiile cauzale ale unei teorii, indiferent care ar fi fost natura lor ultimă. Fără îndoială, Newton a avut o contribuție imensă și decisivă la ceea ce ulterior a devenit știința modernă, însă trebuie să mai fi existat și alte condiții necesare pentru ca în societatea secolului al XVII-lea asemenea idei vizionare, care separau gândirea privată și credințele personale de investigația empirică, să fie posibile. De altfel, subtitlul cărții indică existența unei trăsături ‘nerezonabile’ care a marcat această transformare a metodei științifice. Întocmai ceea ce este irațional în adoptarea regulii de fier a explicației și, deci, în apariția științei moderne, este și răspunsul la cea de-a doua întrebare la care cartea încearcă să răspundă, anume “De ce a apărut știința modernă atât de târziu?” – întrebare explorată pe larg în a treia parte a volumului, în contextul social și politic al Războiului de Treizeci de Ani.
Felul în care este scrisă cartea transportă cititorul în lumea marilor savanți într-un ‘Du-te! – Vino!’ enciclopedic între secolele XVI – XX, făcând-o aproape una interactivă. Autorul propune felurite experimente de gândire sau dezbateri imaginare între filosofi, asocieri amuzante sau curiozități din istoria științei. Intrând neregulamentar în câte un laborator, citind pe furiș notițele câte unui cercetător, accesând chiar conflictele sufletești ale unuia sau altuia dintre ei, participăm la construirea treptată a unei lumi de poveste inspirată din fapte reale, cu eroi ai cunoașterii gata să riște orice ca să își păstreze teoriile în viață. Poate tocmai pentru că autorul reușește cu atâta succes să ne introducă în această lume, ultima parte a cărții pare că desfășoară într-un mod abrupt, aproape brutal, o realitate a științei contemporane care nu mai seamănă deloc cu cea a eroilor din poveste, asa cum pentru Popper viitorul nu a mai semănat deloc cu trecutul dintr-o dată in 1933. Sau poate autorul alege sa folosească regula de fier a explicației, în care doar faptele obiective contează, pentru a ilustra în chip de concluzie felul în care oamenii de știință contemporani ar trebui să o urmeze fără a fi însă captivii ei: “hard data” este singura cale către adevărul științific, dar pentru a putea pătrunde toată cunoașterea pe care o dezvaluie, trebuie să o privim cu ochi umani (p. 289).
De multe ori, cărțile ne oferă porți spre lumi încă neexplorate. Ce reușește ‘The Knowledge Machine’ în mod admirabil este să țeasă din episoadele și punctele de cotitură ale istoriei științei o perspectiva filosofică asupra originilor științei moderne, însuflețită de pasiunea și dorința de cunoaștere a savanților remarcabili din secolele trecute. Mașinăria cunoașterii educă, provoacă, amuză și deschide orizonturi. Merită, așadar, explorată!
[1] Strevens, Michael. “The Knowledge Machine. How an Unreasonable Idea Created Modern Science.” UK, Penguin Random House, 2020.
[2] Ibidem, p. 51
[3] Ibidem, p. 83
[4] Ibidem, p. 110
[5] Ibidem, p. 151
[6] Ibidem, p. 173, eng. “Take nobody’s word for it”.
[7] Ibidem, p. 137: “I have not as yet been able to deduce from phenomena the reason for these properties of gravity, and I do not feign hypotheses. For whatever is not deduced from the phenomena must be called a hypothesis; and hypotheses, whether metaphysical or physical, or based on occult qualities, or mechanical, have no place in experimental philosophy… It is enough that gravity really exists and acts according to the laws we have set forth and is sufficient to explain all the motions of the heavenly bodies and of our sea.” (Isaac Newton, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, 1713). Traducere proprie.
Let's talk about books 