Teorii ale vieții și morții în Renaștere

Doina Cristina Rusu

Niciun episod din viața omului nu a creat atât de multe mituri si ritualuri precum moartea. Oamenii au creat diverse forme prin care să sugereze că moartea nu este un sfârșit definitiv. Fie prin zei nemuritori, fie prin imaginea unei vieți eterne după moarte, nemurirea a fost mereu un ideal, un vis, o speranță, și moartea o trecere spre dincolo. Dar poate ca urmare a incertitudinii că dincolo există cu adevărat, sau doar din dorința de petrece mai mult timp aici, prelungirea vieții a ocupat mai mereu un rol important. Într-un fel, se poate spune că medicina însăși are ca scop prelungirea vieții, chiar dacă acest aspect pare secundar: oamenii au învățat să vindece boli care altfel ar fi ucis, sau măcar să le amelioreze și să țină sub observație pentru o perioadă de timp și au înțeles că o viață sănătoasă este mai lungă.

Dar dacă în cele mai multe ramuri ale medicinei prelungirea vieții pare secundară, în perioada Renașterii prelungirea vieții s-a remarcat (și demarcat) ca un domeniu în sine. În orice caz, pentru a putea prelungi viața și amâna moartea, trebuie mai întâi să înțelegem ce fel de procese sunt viața și moartea. În Renaștere, cel mai important curent de gândire rămâne filosofia aristotelică, dar aceasta este criticată vehement de gânditori din afara universităților, și mulți dintre aceștia argumentează în favoarea vitalismului. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, ca răspuns atât la filosofia aristotelică, cât și la vitalism, apare filosofia mecanică. Fiecare dintre acestea răspunde diferit la problema prelungirii vieții, pentru că viața în sine este înțeleasă diferit. În cele ce urmează am să prezint cele trei opțiuni.

Pentru aristotelicienii creștini, ființa umană este unitatea dintre corp și suflet, in termenii lui Aristotel dintre materie și formă (substanțială). Atunci când sufletul părăsește corpul, acesta din urmă moare. Dar materia nu poate să existe fără formă și unii scolastici au stabilit că în momentul morții apare ‚forma cadavrului’, care înlocuiește ‚forma corpului’. Dar alți scolastici au respins teoria, pentru că susținătorii eu nu puteau explica care este cauza eficientă a formei cadavrului. Cum apare ea si de ce? În plus, cum se face că forma corpului și forma cadavrului sunt atât de asemănătoare? Accentul pus pe sufletul nemuritor, care poate exista separat de corp, a creat tensiuni în teoria aristotelică. Pentru Aristotel, omul murea deoarece căldura internă, cu sediul principal în inimă, creștea atât de mult încât ardea corpul – de aceea corpul bătrânilor apărea uscat. Atunci unitatea dintre corp și suflet era distrusă, sufletul nu mai putea să se ocupe de funcțiile sale. Pentru gânditorii creștini, tocmai pentru că sufletul nu era dependent de materie, relația dintre îmbătrânire și moarte era greu de explicat. Fie trebuiau să accepte că sufletul este dependent de corp și de buna funcționare a acestuia, dar atunci sufletul își pierdea statul superior, fie trebuiau să admită că cele două evenimente, îmbătrânirea și moartea, nu au legătură, dar atunci coincidența lor nu mai putea fi explicată, și devenea neclar care este scopul îmbătrânirii.

Filosofia vitalistă pare să prezinte o soluție, prin eliminarea formei substanțiale. Pentru vitaliști, funcțiile corpului, nu doar nutriția, înmulțirea, sau senzația, dar chiar și gândirea, sunt efectuate de un spirit material, foarte subtil. Pentru unii vitaliști, respirația și nutriția reprezintă procese prin care spiritul este reînnoit: spiritul obosește și se consumă atunci când trebuie să efectueze funcțiile vieții și mai ales să miște masa corporală. Aerul și vaporii mâncării îl pot ajuta să își recapete puterea și să crească din nou în cantitate. Dar la un moment dat, spiritul începe să fie prea obosit, nu se mai poate reînnoi și își efectuează funcțiile mai încet și mai puțin acurat. În timp, cantitatea lui este atât de mică încât nu se mai poate ocupa de nicio funcție și părăsește corpul, disipându-se în aer.

Filosofia mecanică poate fi văzută ca o intersecție a celor două teorii. Păstrează dualismul aristotelicienilor, dar acceptă că îmbătrânirea este cauza morții. Pentru ei, corpul uman este o mașină cu o structură foarte complexă, care odată pusă în mișcare, continuă să își execute funcțiile. Sufletul este o entitate supra-adăugată, care se ocupă mai ales de gândire, dar care depinde de corp și de informațiile senzoriale pe care acesta le creează. Și ca orice mașină, se uzează. Atunci funcțiile nu mai sunt îndeplinite și sufletul care depindea de ele pentru a-și executa funcția sa, gândirea, se hotărăște să o părăsească. Pentru autori precum Descartes, viața nu depinde de suflet, ci de funcționarea mașinii, care la rândul ei depinde de circulația sângelui.

În care dintre aceste teorii se poate prelungi viața si cum?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s