Adrian Naftan
(Alexandre Koyré, De la lumea închisă la universul infinit, traducere de Vasile Tonoiu, Humanitas, București, 1997)
Când am ținut în mâini pentru prima dată lucrarea lui Koyré, nu puteam spune că aveam habar în ce mă bag, însă aveam bănuiala că va fi strâns legat de științele naturale, științe cu care abia de m-am tatonat de-a lungul adolescenței mele. Voiam, deci, să mă provoc și să-mi ies din zona de confort.
Acum nu mai este loc de îndoială: distins istoric al științei, Alexandre Koyré te-ndeamnă să îți dai răgaz, proptindu-te de-un stâlp și contemplând cerul. Miza revoluției științifice a secolului al XVII-lea a fost, printre altele, această contemplare a lumii la capătul căreia avea să se nască o nouă structură de ordine a cosmului, ce avea să scoată imaginarul medieval din fundătura aristotelismului.
Koyré descrie procesul ca pe ceva asemănător trezirii Rațiunii dintr-o lume a magiei, fantasmelor și superstițiilor către aducerea ei la realizarea propriului său potențial.1 Ridicând privirea în sus, și contemplând văzduhul (prin definiție diafan, dacă nu chiar invizibil), modernul vede cerul în toată nemărginirea sa lumească. Și ajunge să știe că dincolo de ceruri se află, în „spațiul adânc“ (deep space) nu o pânză de corpuri cerești, nici o structură armonioasă de sfere concentrice, ci o agregare de stele și planete a căror ordine depinde de inexorabilele legi ale naturii. Legi care, odată cu Sir Isaac Newton, sunt exprimabile în limbaj matematic. Astfel, fenomenele naturale nu mai sunt atât de enigmatice, ele devin accesibile rațiunii umane, iar explicarea lor recurge din ce în ce mai rar la intervenția divinității. În schimb, medievalul știe că dincolo de acest cer nu este vorba nicidecum despre infinitatea (pozitivă a) lumii sale, ea fiind o lume sortită generării și nimicirii, o lume închisă între sferele cerești, dincolo de care există lumea supralunară, eternă și neschimbătoare, la capătul căreia (pentru că și ea e finită) se găsesc cerurile lui Dumnezeu.
Construcția rațională a medievalilor cunoaște tot felul de variații spectaculoase. Astfel, pentru Nicolaus Cusanus (1401-1464), de pildă, lumea noastră nu era nici infinită, nici finită, ci nedeterminată2 (p. 12-13); unei lumi nedeterminate nu-i sunt nicicând văzute marginile și, prin urmare, cunoașterea omului despre cosmos era inevitabil limitată. Dar de ce susține Cusanus un model al universului nedeterminat? O variantă de explicație este să pornim de la cealaltă idee exprimată de Cusanus, cea conform căreia nu avem niciun motiv pentru a postula existența unui punct fix în Univers. Acesta nu poate exista, deoarece Pământul este în continuă mișcare; neajungându-se la un minimum absolut (simpliciter), deoarece acesta coincide cu maximul, un centru fix e cu neputință.
„Așadar, centrul lumii coincide cu circumferința; el este, după cum vom vedea, un «centru» metafizic și nicidecum fizic, și care nu aparține lumii. Acest «centru» care coincide cu «circumferința» sa, adică este început și sfârșit, fundament și limită, «locul» care îl «conține», nu este nimic altceva decât Ființa Absolută sau Dumnezeu (benedictus).“ (p. 15)
Pentru Koyré, Cusanus este un caz exemplar al tranziției, al unei permanente tensiuni între medievali și moderni în care este prefigurată deja întreaga articulație a discuțiilor privitoare la durata și întinderea universului (spațiului), a raporturilor acestuia cu astrele, sau a complexelor relații care pot exista între Dumnezeu și lumea creată. Aceste discuții au fascinat minți strălucite în Evul Mediu și Renaștere; și aceleași discuții, doar cu câteva accente relevante mutate de pe un termen pe altul au continuat să fascineze mințile strălucite ale modernilor. Le regăsim la Spinoza și Descartes, Leibniz și Newton, Boyle și Pascal. Revoluția științifică este descrisă de Koyré ca o răsturnare spectaculoasă în care un cosmos limitat și ierarhizat valoric (în care spațiul este un „ansamblu diferențiat de locuri intramundane“) este înlocuit de universul infinit, euclidian, unde spațiul este omogen (identic cu sine în toate direcțiile) și nelimitat. În termenii lui Thomas Kuhn (care l-a citit cu atenție pe Koyré), avem de-a face cu o schimbare de paradigmă a cărei rezultat direct este nașterea științei moderne și o raportare puternic naturalistă față de lume. Newton, de pildă, nu accepta teorii care să nu pornească din baze empirice; știința căpăta treptat o abordare experimentalistă asupra naturii. Tot cu o atitudine preponderent empiristă, pentru Johannes Kepler, ne spune Koyré, sarcina științei astronomice se definea astfel:
„se ocupă date observabile, adică de aparențele cerești; ea e obligată să-și adapteze ipotezele (…) la aparențele corespunzătoare și n-are nici un drept să admită existența unor lucruri care să fie incompatibile cu aceste aparențe, fie – ceea ce ar fi mai rău – incapabile să «apară», adică să fie vreodată observate.“ (p. 56)
Observați cuvântul „aparențe“: Kepler era prudent, căutând să fie cât mai exact în explicarea fenomenelor cerești; deși uneori pur și simplu nu i-a reușit, „numai pentru că datele de care dispune sunt inexacte“ (p. 57), fiindcă pe vremea sa nu existau încă instrumente astronomice de care să se folosească. Poate nu întâmplător l-a ales tocmai pe acela, de vreme ce Kepler era platonician, folosindu-se, spre deosebire de Platon în Timaios, de o reprezentare geometrică (mult mai bine definită) și astronomică3 a armoniei mișcării planetelor (așa cum se vede, deja, în Mysterium Cosmographicum, 1596).
Weltanschauung-ul științei moderne poate fi cuprins într-o faimoasă vorbă a lui Sir Newton, pe care o voi reda în original pentru frumusețea literară specifică englezei de secol XVIII:
„I don’t know what I may seem to the world, but as to myself, I seem to have been only like a boy playing on the sea-shore and diverting myself in now and then finding a smoother pebble or a prettier shell than ordinary, whilst the great ocean of truth lay all undiscovered before me.“
Imaginea ludică revendică inocența unei copilării pe care Newton o resimte de fiecare dată când se îndeletnicește cu studiul naturii. Copilul este prins într-un joc al lumii (ludus globi) din care nu poate să se retragă: tot ce-i mai rămâne este să se mire, privind cu bucurie fiece descoperire și rafinând cunoașterea sa despre lume. Deși pot exista și alte subtilități metafizice în vorba lui Newton4, prefer să redau numai acest înțeles, parafrazându-l pe Horia Patapievici5, explicat prin teoria cunoașterii a lui Platon. Orice atitudine îndreptată către lume conține un anume fel de a gândi al omului. Atitudinea omului de știință modern se definește prin această sucire a privirii către cele de „jos“ (contingente), compuse și trecătoare (opuse είδος-urilor, eterne și simple, căci se conțin și se au ca scop pe ele însele, sunt întregul), vreme în care cele de „sus“ suferă o metamorfozare în cele de „jos“: cerurile nu mai sunt obiectul unei metafizici, ele nu mai sunt diafane, ci aparțin unei ontologii (pe care, odată cu Galileo, astronomia o va analiza cu mai multă precizie optică și matematică). Altfel spus, această omogenizare spațio-temporală a universului aduce cu sine o esențială distincție modernă (întâi prin ego-ul cartezian, apoi, decisiv, prin Kant), categorială, dintre subiectul cunoscător și obiectul de cunoscut: lumea se situează în afara intelectului omului, iar el se află în lume, dar nemaifiind măsura tuturor lucrurilor. Cum universul este un amestec de fenomene independente de el, ele devin cognoscibile numai prin aplecarea intelectului uman asupra lumii naturale. Distincția dintre subiect și obiect pregătește, astfel, și terenul modern al separației dintre metafizică și știință.
Înțelegem din aceste cele spuse mai sus că revoluția științifică este hotărâtoare pentru structura lumii moderne de astăzi. Trebuie spus, de asemenea, că Alexandre Koyré, un evreu născut în Rusia înaintea revoluțiilor din 1905 și 1917 (implicându-se în ambele)6, a trasat importante direcții de cercetare în istoria filosofiei științei, schimbând complet istoriografia secolului al XIX-lea (centrată pe progres) și propunând un mod de a înțelege știința din perspectiva „actorilor“ implicați în activitatea de cercetare și descoperire. De la lumea închisă la universul infinit, odată scoasă de sub tipar, a influențat deosebit de multe domenii de cercetare, ecourile acesteia reverberând încă și acum în comunitatea științifică și în afara ei. Lui îi datorăm mult din imaginea curentă pe care o avem, încă, asupra nașterii științelor în secolele „de aur“ ale Renașterii și modernității timpurii. Ca și ideea încă persistentă că o trăsătură fundamentală a acestei revoluții este procesul de geometrizare a spațiului care începe foarte devreme, cu Copernicus (cel care a „smuls Pâmântul din centrul lumii, situându-l în cer, printre planete“) și continuă până la Newton.
După lecturarea acestei cărți, am rămas cu un gând pe care cutez să vi-l împărtășesc: lucrarea lui Koyré este fundamentală pentru înțelegerea mișcării gândirii noastre, dinspre antichitate înspre modernitate. Ea ne povestește o istorie fondatoare, explicându-ne cum am ajuns să gândim așa cum gândim. Cred însă că am ajuns în momentul în care am avea nevoie de un nou Koyré, care să continue direcția propusă de primul (direcție numită astăzi epistemologie istoristă). Trecerea de la cosmosul newtonian la cel al fizicii cuantice cum anume ar putea fi, oare, descrisă? Dar trecerea de la „omul modern” la ”omul recent”? Poate că pe cea din urmă o găsiți cel mai bine descrisă în lucrarea lui Horia Roman Patapievici, Omul recent. Dar pe prima? În ciuda numeroaselor încercări pe această temă, cred că mai este loc de investigație și deschidere intelectuală.
Câteva note bibliografice și explicative:
1 Această trecere nu este una de la dogmatism la rațiune ca un soi de revelatio salvator din Evul Mediu, o prejudecată de-altfel răspândită astăzi. Nu susțin această prăpastie pe care, capricios, modernul (cu exces de modernitate) o pune între el și cei dinaintea lui. Cum se va vedea și în articol, modernitatea nu poate fi ruptă de medievalitate, cu atât mai mult cu cât reminiscențe ale acesteia (precum magia sau superstițiile, dar și alte forme de magie practicată) încă există în imaginarul colectiv, definitorii pentru manifestările noastre psihice și sociale de astăzi. Pentru studii generale asupra continuităților de acest tip între imaginarul medieval și cel modern, I.P. Culianu, Cult, magie, erezii (Polirom, 2016). Pentru studii sistematice, de același autor, Eros și magie în Renaștere. 1484 și Gnozele dualiste ale Occidentului.
2 Se simte deja avântul metafizic al argumentației lui Cusanus, cu care J. Kepler, printre alți moderni, nu era de acord, deoarece nu putea fi întemeiată prin experiență; mai mult, Kepler era convins că, între alte discipline, cu precădere astronomiei îi cădea în responsabilitate explicarea lumii: „… îi opune lui Bruno și celor ce împărtășesc vederile acestuia [cosmosul fiind o imago Dei, supus ordinii și armoniei matematice] nu e o concepție determinată despre acțiunea creatoare a lui Dumnezeu, ci o concepție despre știința astronomică bazată pe fenomene și limiată de ele.“ (p. 53).
3 J. V. Field, Kepler’s Geometrical Cosmology, Bloomsbury, 2013, p. 16.
4 I.P. Culianu sau Fr. Nietzsche le analizează, însă pornind de la problema jocului în Renaștere. Pentru cei interesați, remarcabilă este lucrarea lui Culianu, Iocari serio, Polirom, 2003.
5 H.-R. Patapievici, Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării „Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?“, Humanitas, 2008, frag. [1].
6 Tânărul Koyré, pare-se, era („un revoluționar socialist“) mult mai prins în vraja comunimului decât K. Popper, fiind în comisia de presă și propagandă bolșevică din Odessa până în 1919, când avea să fie arestat în Instanbul. A se vedea recenzia cărții Koyré undercover (Paola Zambelli), „The many lives of Alexandre Koyré“, scrisă de Pietro D. Omodeo. Tot privitor la viața lui Alexandre Koyré, recomand, printre altele, articolul lui Rodney Parker, „The History Between Koyré and Husserl“, de găsit în volumul Hypotheses and Perspectives in the History and Philosophy of Science, Springer, 2018, pe când el era membru al Cercului [fenomenologic] de la Göttingen.
Let's talk about books 