De la o istorie wiggish a timpului la filosofia fizicii

Bica Daian

Carlo Rovelli, trad. Vlad Zografi, ed. Humanitas, 2019

Dacă cineva ar compara paragraf cu paragraf cartea lui Rovelli cu articolul ,,On what there is” a lui Quine, ar observa că cel dintâi nu face decât să urmeze cu meticulozitate criteriile de angajament ontologic propuse de cel de-al doilea pentru a răspunde întrebărilor ,,Există timp? Este timpul real?”[1]. Strategia globală a lui Rovelli este de a revizui conceptul de timp naiv fenomologic și antropologic în lumina celor mai simple și explicative teorii științifice contemporane. Ce va rămâne în urma revizuirii este perspectiva unui timp înțeles ca relații de ordine parțială între diferite evenimente fizice, care devine indisolubil legat de lumea fizică (,,structura” sau ,,gramatica lumii”)[2]. Sau, cum ar spune Rovelli însuși, o serie de ecuații din care timpul pare să fie exclus.

Continue reading De la o istorie wiggish a timpului la filosofia fizicii

Socrate „împuns” de zeu și povestea Oracolului: o invenție platoniciană?

Raluca Bujor

O poveste

Pentru a justifica obiceiurile de iscoditor ale lui Socrate în Atena, mai precis cutezanța sa de a pune la încercare prin dialog înțelepciunea ce era atribuită anumitor personaje de vază ale cetății (oamenii politici și poeții, în speță, dar totodată și artizanii), Platon inventează în Apărarea lui Socrate o poveste care implică oracolul din Delfi, adevărată instituție divinatorie a grecilor vechi. Încă din Antichitate, nu puțini au fost cei care au văzut în această istorisire o anume ironie socratico-platoniciană.

Narațiunea propriu-zisă începe cu o întrebare adresată în chip „naiv” preotesei lui Apollo de către Chairephon: este cineva mai înțelept decât Socrate?, se întreba acesta nerăbdător în incinta templului, 21a. Privită critic, afirmația lui Chairephon ascunde în faldurile ei un înțeles cât se poate de serios, întrucât se referă în mod esențial la noțiunea de „înțelepciune”, sophia în textul grec. Într-adevăr, identificarea celui mai înțelept om presupune vehicularea implicită a unui anume sens al înțelepciunii ca atare, o poziție prealabilă cu privire la întrebarea „ce este sophia?”. Trebuie să știm ce este cea din urmă pentru a putea ulterior identifica persoana ce întrupează respectiva cunoaștere, înțelepciune, știință.

trial socrates

Or, în Apologie, întâlnim patru instanțe care propun un sens pentru sophia: oracolul, cetatea în ansamblul ei, acuzatorii vechi ai lui Socrate și Socrate însuși. În chip nefericit însă, cu excepția vechilor acuzatori, nici unul dintre aceste înțelesuri nu este explicit cu privire la „obiectul” înțelepciunii: este oare vorba de o cunoaștere ce viza natura, de o anume pricepere în diverse practici, de orientarea mai degrabă etică în viață? Oricum ar sta lucrurile, la capătul povestirii închipuite de Platon, sensul dat de Socrate înțelepciunii proprii va face corp comun cu cel atribuit oracolului, cetatea se va dovedi a fi în mod radical într-o stare de autoamăgire, iar vechii acuzatori, niște calomniatori ce-i atribuiau fără nici un fundament empiric studiul cerului și al profunzimilor pământului (19b).

 

Enigma

Totul începe însă cu enigma delfică ce afirma că „nimeni nu este mai înțelept [decât Socrate]”, 21a. În primul rând, ne putem întreba de la bun început de ce această propoziție a constituit pentru Socrate o „enigmă”? Pentru noi astăzi, e drept, ea poate fi interpretată în cel puțin două moduri, fiind astfel ambiguă:

  1. fie Socrate este cel mai înțelept, dar, în același timp, și ceilalți sunt, doar că mai puțin – caz în care am avea de-a face cu o ierarhie pozitivă a cunoașterii de care dispuneau în acele vremuri vechii greci, ierarhie culminată de însuși Socrate;
  2. fie nici Socrate, nici ceilalți nu sunt înțelepți, scara sau ierarhia mărturisită de oracol fiind de fapt una negativă. În acest al doilea caz, Socrate câștigă premiul I nu atât în virtutea unei științe pozitive ce i-ar fi aparținut, ci tocmai fiindcă era singurul care își realiza propria ignoranță („știu că nu știu”).

Narațiunea Apologiei înclină, până la urmă, balanța către acest al doilea sens. În orice categorie de înțelepți populari s-ar fi mișcat (oameni politici, poeți sau artizani), Socrate a găsit mereu un rest în știința lor și o împotrivire a acestora în a-l recunoaște ca atare: cazul cel mai dramatic este al poeților și al artizanilor care, deși în mod evident aveau acces fie la o formă de inspirație, fie la o anume pricepere, un savoir-faire, extindeau neînțelept cunoașterea lor limitată și asupra subiectelor „cele mai însemnate”, 22d, picând astfel testul socratic.

Revenind, oracolul a constituit pentru Socrate o enigmă: deși era uzual ca Pythia să se exprime într-o manieră obscură, totuși nedumerirea socratică se înrădăcinează în altceva decât în această obișnuință culturală.

Ulterior primirii sentenței proferate la Delphi, Socrate rămâne timp îndelungat într-o stare de aporie, 21b-c. Platon nu oferă însă nici o explicație pentru a explica apariția întocmai a acestei stări de nedumerire. Socrate ar fi putut la fel de bine accepta fără ezitare răspunsul laudativ al Pythiei, mergând fericit acasă, încununat de zeu drept omul cel mai înțelept în viață; dar nu o face, dimpotrivă. La primirea enigmaticului oracol se simte aruncat la rândul său într-o enigmă de proporții: „Auzind eu acele lucruri, am început să mă gândesc astfel: « Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc? Eu îmi dau seama că nu sunt înțelept nici în mare, nici în mică măsură; atunci la ce se poate gândi când spune că eu sunt cel mai înțelept? Pentru că, de bună seamă, el nu minte; doar nu-i e îngăduit ». Și multă vreme am fost nedumerit ce vrea să spună; apoi, greu de tot, m-am hotărât să cercetez lucrul cam în felul următor: m-am dus la unul dintre cei care erau socotiți înțelepți, pentru ca acolo, mai degrabă decât oriunde, să dezmint oracolul și apoi să-i arăt Zeului: « Omul acest e mai înțelept decât mine, în timp ce tu ai spus că eu aș fi ».”, 21b.

Oracolul aduce așadar cu sine o situație de criză, întreaga coerență cu sine a lui Socrate fiind pusă sub semnul întrebării: acesta nu se considera savant nici în mică, nici în mare măsură, dar iată că zeul îl indică nici mai mult, nici mai puțin decât cel mai înțelept. Apare astfel o teribilă tensiune între ceea ce eu-ul știe și ceea ce un plan ontologic superior afirmă: într-un anumit sens, ulterior acestui oracol, cunoașterea lui Socrate cu privire la sine (și implicit cu privire la ce înseamnă a fi înțelept) nu mai poate rămâne privată, ci trebuie să își caute propria confirmare sau infirmare în afară. Tăunul (30e) primordial, dacă vrem, este însuși zeul, iar „victima” sa, Socrate, deși, e drept, una cât se poate de trează de la bun început.Socrate trial

 

Cetatea ca teren de joacă

Deja prin structura inițială a întrebării lui Chairephon, Socrate era pus într-un raport cu ceilalți, însă cu atât mai mult în virtutea deciziei sale de a chestiona răspunsul preotesei de la Delfi și de a găsi pe cineva mai înțelept decât el, se găsește „aruncat” în cetate și expus posibilelor reacții ostile la iscodirile sale cu privire la sensul curajului, al dreptății, al virtuții sau pietății.

Cu alte cuvinte, cetatea este adusă în chip ingenios în joc tocmai ca teren de rezolvare a enigmei oracolului, respectiv a aporiei socratice. Confruntarea celor reputați pentru sophia lor este prezentată de Platon nu atât drept un capriciu malițios sau resentimentar al lui Socrate (cum va spune Nietzsche), ci drept o urmare a încercării acestuia de a respinge oracolul.

Sub condeiul lui Platon, ceea ce bunul său prieten va fi cucerit cu prețul deloc neglijabil al unui proces este tocmai certificarea, atestarea ca formă de înțelepciune în spațiul cetății a necunoașterii umane, de pildă cu privire la „cele mai însemnate” lucruri (este acesta un mesaj protokantian cu privire la limitele rațiunii omenești?). Or, nimic nu era mai greu de înghițit pentru o cultură iubitoare de faimă, glorie și strălucire în ochii celorlalți decât negativitatea, ezitarea, interogativitatea acestui bizar Socrate care făcuse din dialog un spațiu de încercare a persoanelor implicate mai aprig decât orice Olimpiadă.

 

Întrebările care rămân

Ce legătura au însă toate acestea cu filosofarea? Căci Socrate afirma răspicăt în Apărare: „câtă vreme voi mai avea suflare în mine și voi mai fi în stare, nu voi înceta pentru nimic în lume să filozofez și să vă îndemn, precum și să atrag atenția mereu oricui mi-ar ieși în cale, spunându-i după obicei (…)”, 29d. Mai mult, de ce odată admisă pertinența oracolului primit, Socrate continuă să interpeleze pe oricine îi ieșea în cale, fie el autohton sau străin, și să îi pună public în evidență propria ignoranță (23a-b)?

 

 

Când adevărul iese la iveală și se naște filosofia: cazul Socrate la Cafeneaua filosofică

N-am plănuit ca edițiile din acest an ale Cafenelei filosofice de vineri să fie legate tematic între ele. Dar lucrurile se leagă uneori pe deasupra capetelor noastre. Astfel încât, după fascinanta discuție de vinerea trecută, despre adevărul care „iese mereu la iveală” vom discuta din nou, vineri, 8 noiembrie, despre adevărul care iese la suprafață. De data aceasta, aducând cu el, filosofia.

Cătălin Cioabă în dialog cu Raluca Bujor. Despre unicitatea lui Socrate. Socrate, cel atins de zeu și sfătuit de daimon, Socrate care le spunea atenienilor că este un dar trimis de sus… o muscă care nu-i lasă să doarmă. Filosoful atipic și apărut de nicăieri, filosoful care nu scrie ci se învăluie în renumele său pentru a construi marea enigmă a filosofiei occidentale. Sau filosoful dintotdeauna, nu-prea-acasă printre semenii săi (pe care încearcă, totuși, să-i educe), exersând, zi de zi, autenticitatea?

O primă luare de poziție aici. Este Socrate asemenea fiecăruia dintre noi? Și un răspuns aici: toată povestea înțelepciunii lui Socrate este, în fond, o poveste de fabricație platoniciană. Iar Platon avea o imaginație de poet.

Voi ce spuneți?

Live, vineri, 8 noiembrie, ora 18. Nu uitați să vă înscrieți, numărul de locuri este (extrem de) limitat.

Un asfințit ce nu se mai termină…

Dana Jalobeanu

(partea I)

Mihail Bugakov, Maestrul și Margareta, traducere de Ion Covaci, Humanitas, 2012

Cum poți scrie, azi, despre Maestrul și Margareta ? Poți începe, cuminte, spunând că este unul dintre marile romane ale secolului XX. Că e un roman-mărturie, un roman creator de istorie literară și mitologii culturale. Sau poți începe spunând că cititorul care deschide, azi, Maestrul și Margareta se află în fața unui miracol. Ține în mână o carte a cărei supraviețuire era imposibilă. O carte care a ajuns la noi în ciuda faptului că nu trebuia să fie scrisă. Un întreg aparat de represiune a fost angajat în împiedicarea scrierii ei. Între 1929 și 1940, viața lui Mihail Bulgakov a fost un coșmar. Imaginați-vă un autor popular interzis, trăind din faima scrierilor de tinerețe (dar și a celebrității câștigate ca actor, regizor, scenarist, director de teatru), urmărit, anchetat, ai cărui prieteni dispar în mod misterios, ale cărui manuscrise sunt în mod repetat confiscate… Maestrul și Margareta este o carte al cărei manuscris a fost ars, confiscat, rescris, ascuns și interzis. O carte despre care aproape că putem spune că a renăscut mereu din cenușă. V-aș propune să reflectăm puțin la această supraviețuire miraculoasă. Și la efectele ei.



Continue reading Un asfințit ce nu se mai termină…

„Maestrul și Margareta” la Cafeneaua filosofică: De ce adevărul iese mereu la iveală?

Reluăm Cafeneaua filosofică de vineri seara cu o discuție pe marginea romanului lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta. Una dintre marile cărți ale secolului XX. Vom vorbi despre destinul fabulos al cărții, despre tipurile de interpretare propuse până în prezent pentru acest roman care a fost citit în cele mai diferite moduri (roman de dragoste, satiră menipeană, roman „cu cheie”, o evanghelie gnostică etc.).

Vom porni de la lecturile noastre pentru a ne întreba, împreună, de ce adevărul pare să aibă această proprietate specială de a ieși mereu la suprafață?

În dialog: Dana Jalobeanu și Cătălin Cioabă, moderați de Grigore Vida.

Vă așteptăm deci vineri, 25 octombrie, de la ora 18, la cafeneaua La petite bouffe, în Cotroceni. Nu uitați că trebuie să vă înscrieți prin email, locurile sunt limitate.

Cum se poate reconstrui o viață pornind de la mai multe imagini ale morții

Dana Jalobeanu

James Ker, The Deaths of Seneca, Oxford, Oxford University Press, 2009

Nimeni n-a murit de atâtea ori. Și poate că niciun filosof nu a fost atât de mult asociat, de generații succesive, unei arte de a muri exersată în toate felurile posibile: în scris, dar și în exercițiul efectiv al procesului morții. Nu e de mirare că morțile lui Seneca au inflamat imaginația filosofilor și poeților din toate timpurile. Ca să nu mai vorbim de pictură – poate doar moartea lui Socrate să fi fost atât de des reprezentată pictural. ker seneca

Dar, spre deosebire de moartea lui Socrate care a căpătat, în timp, un aer de emblemă și un manierism oarecum repetitiv (cucuta, discipolii, excluderea familiei, filosofarea până în ultimul moment, amorțeala care cuprinde treptat, mai întâi extremitățile trupului, apoi restul, până când totul este cuprins de frig și de tăcere….), moartea lui Seneca a fost reprezentată în cele mai diferite moduri posibile. Unii ne-o arată ca pe-o execuție îndelung așteptată. În definitiv, Seneca încearcă începând cu anul 62 să plece de la curtea imperială. Îi oferă lui Nero întreaga avere, una despre care ni se spune că era fabuloasă. Se retrage, mai întâi treptat, apoi, din vara anului 64, complet, în singurătate, în așteptarea centurionului care-i va aduce ordinul de condamnare la moarte. Care vine în primăvara anului 65. Moartea lui Seneca ne este uneori prezentată ca o sinucidere ratată. Spre deosebire de Socrate, în cazul lui, cucuta nu funcționează. Își deschide mai întâi venele dar, după cum ne relatează istoricul roman Tacitus, dieta frugală îi emaciase corpul și îi subțiase venele, astfel încât sângerarea produsă astfel nu este suficientă. Ia cucută, dar nu reușește nici așa. La sfârșit este dus într-o baie de aburi fierbinte și moare pe jumătate sufocat, pe jumătate otrăvit. Gurile rele din vremea sa (istoricul roman Dio Cassius, marele bârfitor Suetonius) tind să prezinte totul mai curând ca pe un eșec. Eșecul de a muri „așa cum trebuie” al unui personaj a cărui moarte e, oricum, la mare distanță de viața pe care a dus-o. Continue reading Cum se poate reconstrui o viață pornind de la mai multe imagini ale morții

Metaphysics of science, a toolbox or a bestiary of contemporary scientific inquiry?


Bica Daian

Markus Schrenk, “Metaphysics of science. A Systematic and Historical Introduction”, ed. Routledge Press, 2016

            Quine used to say the boundaries between various natural sciences and metaphysics are more likely useful labels for librarians. Contemporary working philosophers and scientists are sharing, according to him, a sprawling system of knowledge (Quine 1966, p.56). The questions concerning these slippery boundaries are puzzling the philosophical enterprise since at least the 19th century, due to the work of scientific philosophers as Duhem, Mach or Boltzmann. Duhem pioneered in his seminal treaties “The Aim and Structure of Physical Theory” the idea that metaphysical reasoning is parasitical upon scientific account, thus science should abandon the metaphysical kind of explanation (Duhem 1991, pp.3-5).

Continue reading Metaphysics of science, a toolbox or a bestiary of contemporary scientific inquiry?