Care sunt ideile pentru care merită să mori?

Dana Jalobeanu

(Ingrid Rowland, Giordano Bruno: Philosopher, Heretic, University of Chicago Press, 2009)

După Socrate, e primul nume care-ți vine în minte atunci când se vorbește despre filosofii care au murit pentru ideile lor. Giordano Bruno: filosof și cărturar rătăcitor într-o Europă în care ideile făceau diferența dintre viața și moartea cuiva, primit (și alungat) de la marile curți europene, răspândindu-și ideile la Oxford și Padova, Tubingen și Wittenberg, Geneva și Praga. Cartea lui Ingrid Rowland reconstruiește acest parcurs aproape incredibil al unui personaj care, într-o epocă a divizărilor religioase și a războaielor civile, a reușit să predea filosofie (uneori și magie, și arta memoriei) luteranilor, calviniștilor și catolicilor. Rowland îl urmărește pe Bruno prin periplul său european, de la Napoli la Roma, de la Veneția la Padova, apoi la Geneva, Paris și Londra, Wittenberg, Tubingen și Praga, la Wolfenbuttel și înapoi în Italia, la Veneția, unde este arestat și întemnițat. Până la stația finală a acestei vieți incredibile, Campo del Fiori, Roma, unde în 17 februarie 1600 Bruno este ars pe rug, după opt ani petrecuți în temnițele Inchiziției.

bruno statueÎn multe privințe, cartea lui Rowland e un tur de forță. Parcursul istoric și intelectual al lui Bruno e foarte greu de reconstruit. Povestea trebuie dezgropată din tone de literatură discutabilă. În secolul al XIX-lea, Bruno a fost glorificat ca profet al noii științe și martir al gândirii libere (până în ziua de azi, la picioarele statuii plasate în 1889 în Campo del Fiori se depun flori în fiecare 17 februarie). În secolul XX, Francis Yates a făcut din Bruno un reprezentant al hermetismului Renașterii, esoteric și eretic, partizanul unei noi religii „egiptene”. Ioan Petru Culianu a reconstruit imaginea unui Bruno magician, în timp ce John Bossy a vorbit despre Bruno, spionul de la ambasada Franței (la Londra). Și asta nu e totul. Dacă ne întrebăm: „care sunt ideile pentru care a murit Bruno?” răspunsul e greu de dat. În principal pentru că cea mai mare parte a documentelor procesului au dispărut (confiscate la începutul secolului al XIX-lea de armata lui Napoleon, și pierdute undeva, pe drumul dintre între Italia și Franța).

Rowland reconstruiește spectaculos procesul din puținele documente rămase – și ne duce pe urmele celor 8 ani în care Bruno a fost în custodia inchizitorilor, mai întâi la Veneția, apoi la Roma. Întreaga biografie a acestui personaj ciudat este cumva alcătuită în așa fel încât cititorul să înțeleagă ce s-a întâmplat la proces. Cum, într-o primă fază, inchizitorii nu prea știau ce să facă cu acest călugăr fugar care trăise pe la curțile prinților. Cum în primele etape ale procesului se bazau aproape exclusiv pe bârfele și mărturiile denunțătorilor și ale colegilor de celulă. Cum, când în sfârșit au reușit să facă rost de scrierile lui Bruno (multe apărute cu imprinturi tipografice falsificate și semi-anonime) s-au trezit în fața unor teorii pe care nu le puteau înțelege. Cum a fost nevoie de unul dintre cei mai străluciți teologi iezuiți ai epocii, viitorul cardinal Roberto Bellarmino pentru a redacta un act convingător de acuzare.

Rowland nu recurge la niciuna dintre soluțiile facile propuse de unii dintre ceilalți biografi ai lui Bruno. Giordano Bruno reconstruit de Rowland nu e nici magician, nici reformator religios; iar erezia sa e mai curând cea a unui filosof-poet și savant care ajunge să aibă propriile sale păreri despre Dumnezeu. Un Dumnezeu al toleranței și al iubirii, a cărui prezență se manifestă la tot pasul într-un univers infinit, complex și viu. Într-un mod interesant, Rowland compară proiectul lui Bruno cu cel al lui Dante. O cosmologie întemeiată în mare măsură pe imaginația creatoare, însă o imaginație modelată de o bună cunoaștere a teoriilor vremii. Universul infinit al lui Bruno vine să înlocuiască universul lui Dante. Însă, ne spune Rowland

„Pentru Bruno și pentru contemporanii săi, Divina Comedie era mult mai greu de scris. Niciuna dintre certitudinile lui Dante cu privire la filosofia naturală nu mai stătea în picioare. Astronomia se despărțea de astrologie, substituind un sistem mecanic de stele și planete vechiului sistem guvernat de zeii Olimpului. Matematicieni precum Copernic susțineau că pot descrie mișcările cerurilor cu ajutorul ecuațiilor complexe; o activitate la fel de obositoare, în cele din urmă, ca și alcătuirea astrogrogramelor cu care se îndeletniceau antecesorii lor. Printr-o lungă serie de aplicații practice, de la cosmologie la mecanică și geometrie, algebra promitea descoperiri mai entuziasmante decât numerologia.”

Multe din evaluările propuse de Rowland sunt ușor anacronice. De pildă, modul în care face din Bruno un partizan al matematizării naturii, deși recunoaște, în același timp, că schemele lui numerologice sunt destul de obscure. Sau modul în care ni-l înfățișează ca pe un precursor al noii filosofii.

Pe de altă parte, reconstrucția „poeticii” lui Bruno, a rădăcinilor și a evoluției scriiturii sale, sunt mult mai convingătoare. Rowland insistă asupra faptului că în parcursul intelectual al lui Bruno, ceea ce este determinant pentru întreaga sa viață este dorința sa de a avea ceea ce azi am numi o „carieră universitară”. Bruno se mișcă între marile universități ale lumii, caută să predea și adoră să aibă studenți. Studenți „oficiali” sau studenți „privați”, oameni pe care să-i învețe ceea ce știe, transmițând mai departe arta memoriei, cosmologia, filosofia naturală sau tipul de scriitură dialogal-poetică în care Bruno crede că se poate transmite cunoașterea. Scrierile sale sunt, toate, scrieri „cu cifru”, pentru că Bruno crede cu tărie în teoria, populară în Renaștere, conform căreia o scriere trebuie să-și selecționeze cititorii, dezvăluindu-se pe deplin doar sub ochii celor care merită. Cunoașterea se transmite, ne spune Bruno, pe mai multe paliere, adecvat cu capacitățile și modul de lectură de care este capabil cititorul.

Proiectul educațional al lui Bruno nu este încununat de succes. Chiar dimpotrivă. Într-un scenariu repetitiv, îl întâlnim pe Bruno invitat să vorbească sau să predea la mai toate marile universități europene: la Toulouse, Paris, Oxford, Wittenberg, Tubingen, Padova etc. Și de fiecare dată episodul se termină prost. Probabil că cel mai dezatruos deznodământ este cel de la Oxford în care Bruno, la capătul unei serii de cursuri despre Copernicus este acuzat de plagiat.

În intervalul dintre două scandaluri, Bruno scrie și publică; adesea anonim, sau falsificând mărcile tipografilor, pentru a-și pierde urma. Publică în italiană la Londra (în Anglia elizabethană, italiana era limba curții și a claselor cultivate). Publică în latină în timpul periplului său prin Germania sau în scurtul interval când este la Praga, căutând patronajul împăratului Rudolf al II-lea. Scrierile sale sunt foarte diverse și se ocupă de metafizică, filosofie naturală, matematică, arta memoriei. Și genurile lor sunt neobișnuite. Bruno publică dialoguri și poeme, mici tratate, manifeste sau alte scurte scrieri programatice, manuale (de arta memoriei) sau prospecte în care încearcă să vândă publicului una sau alta dintre numeroasele sale abilități. În ciuda acribiei cu care Rowland reușește să reconstruiască contextul acestor scrieri, proiectul lui Bruno mi-a rămas neclar. Ce fel de reformă a cunoașterii avea în vedere? Cui se adresa, de fapt, acest gen de scriitură? După cum spune Rowland

„Bruno încerca să-și comunice filosofia prin imagini; atât diagrame geometrice cât și imaginile mentale ale memoriei artificiale. În privința diagramelor – cum se lovea mereu de dificultățile insurmontabile ale lipsei unui gravor suficient de bun, dimensiunile paginii tipărite, dar și propriile sale limitări ca desenator – Bruno a ales să le deseneze de unul singur. Cât privește memoria artificială, a propus imagini și moduri de a le combina; însă rezultatul final al acestora era sortit să rămână mereu ascuns, în mintea cititorilor săi. Ca scriitor, a folosit orice tip de limbaj i-a fost la îndemână: poezie și proză, italiană sau latină, retorică avansată, scriere introductivă, sau satiră vulgară.”

Bruno pare să fi avut o teorie a comunicării cunoașterii conform căreia un anumit mod de scriere este capabil să-și selecționeze cititorii; lăsându-i pe dinafară pe cei ne-educați sau ne-inițiați, și permițând acces gradual celor dispuși să îl urmeze pe autor prin hățișurile argumentației. Dialogurile italiene (scrise și publicate la Londra în 1584-1585) spun asta în mod explicit. Aproape fiecare dintre scrierile sale face apel la teoria platonică a ascensiunii sufletului – înnaripat de iubire sau bun cunoscător de matematică – în lumea din care a venit și căreia îi aparține (după o ședere prea îndelungată în această „vale a plângerii”, în care este încorsetat într-un trup). Dialogurile italiene fac mereu referire la o mare reformă, o renovatio a lumii cunoscute, o mare transformare care începe în ceruri și nu lasă neatinse sufletele individuale. În acest orizont apocaliptic și milenarist, sufletele se pot „salva” cu ajutorul filosofiei. Doar că Bruno nu vorbește despre salvarea familiară creștinului – decât în măsura în care, la capătul unui traseu inițiatic și redescoperind „avânturile eroice” ale adevăratei iubiri, sufletul se întoarce de unde a venit, scufundându-se în fericirea recunoașterii lumii familiare și a unei re-întâlniri cu sine. Evident, doar filosofilor „inițiați” în arta Nolanului le este permisă speranța. Restul omenirii nu ajunge prea departe. Însă Bruno nu crede în pedeapsă. Iadul său e gol și pustiu; iar prostia nu se plătește decât, cel mult, cu câte o ironie.

Ceea ce reușește cartea lui Rowland este să umanizeze figura acestui poet-filosof, atât de mult nedreptățit de istorie, prins mereu între o glorificare fără sens și o aruncare în derizoriul „accidentalului”. O veți termina dorind să aflați mai multe despre ce a scris Bruno. Care sunt, totuși, ideile pentru care merită să mori?

 

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s