Povestea fondatoare de la începuturile creștinismului

Vasile Vîsoțchi

Thomas Sheehan, The First Coming: How the Kingdom of God Became Christianity. New York: Random House, 1986.

Istoria omenirii n-a fost doar marcată de căutarea unei relații cu figura christică ci și de întrebările cu privire la natura acesteia. Credința și martiriul creștinilor timpurii și Cruciadele, lumea creștină a medievalilor și Reforma, bogăția culturală și filosofică a creștinismului european și activismul teologiei eliberării… au fost, toate acestea, inspirate de o singură persoană? Cine a fost Isus?

Cartea lui Sheehan propune o căutare a lui Isus, pornind de la o atitudine fundamentală ce poate fi formulată printr-o parafrază la Sartre: omul este condamnat la sens. Această pansemie în care ne aflăm, având o înțelegere tacită a lumii și a noastră înșine, este definitorie pentru ce înseamnă a fi om. A ajunge la Isus din istorie, la omul Isus, înseamnă a accepta că întâi de toate el nu a fost ceea ce s-a zis despre el, felul în care a fost interpretat de discipolii săi și de creștinii timpurii. În primul rând, el a fost articularea vie a unei înțelegeri într-o lume total diferită de cea în care ne aflăm astăzi. Sheehan reușește să înfățișeze captivant povestea care l-a format pe Isus, atât dinainte de a fi sanctificat, cât și după aceea. Firul conducător care face povestea atât de veridică constă în tratarea personajelor poveștii ca pe niște autori, care au scris împreună înțelegerea lumii pe care au împărtășit-o.

 Această abordare poate preveni două interpretări eronate care ajung să rateze ceea ce interpretează: istoricizarea atee și cea fundamentalistă a lui Isus. Pe de o parte, printr-o lectură literală, ateul susține falsitatea creștinismului, imposibilitatea de a se fi întâmplat miracolele și superfluitatea credinței în apocalipsă. Pe de altă parte, fundamentalistul susține o lectură literală în dauna oricărui fapt sau a oricărei interpretări opuse. Luând textele ca descrieri ale realității așa cum este ea în sine, susținând fie concordanța, fie neconcordanța cu aceasta, ambii ratează un lucru important: Isus nu s-a confruntat cu o realitate nudă, cu fapte obiective, și nici nu a propovăduit una. Încercarea lui Sheehan de a surprinde mișcarea înțelegerii de sine pe care Isus a înfăptuit-o în lumea sa ne poate apropia de Isus, nu doar ca figură istorică, ci și ca una spirituală. A înțelege dificultățile istorice cu care s-a confruntat Isus, ne poate motiva să reluăm o luptă similară, proprie discursului christic, în vederea eliberării de ceea ce ne domină și ne îndepărtează de o viață demnă de a fi trăită.

Felul în care, de-a lungul timpului, creștinii au înțeles și s-au raportat la mesajul christic poate fi definitoriu pentru ce înseamnă creștinism. Secolul al XIX-lea este exemplar prin apariția teologiei liberale. Înarmați cu metoda istorico-critică, teologii au început să caute faptele adevărate din spatele poveștii religioase. Astfel și-au exprimat ei fidelitatea doar față cu istoria (sola historia). Ceea ce a trădat prejudecățile acestui rigorism istoric a fost încercarea de a recupera dimensiunea spirituală a creștinismului într-o cheie liberală. Așa cum a remarcat un teolog catolic în urma lecturii unuia dintre reprezentanții acestei mișcări, Adolf von Harnack, căutarea lui Isus din istorie e ca și cum am privi într-o fântână: teologii liberali cred că l-au zărit pe Isus, dar în fond nu-și văd decât propria reflexie burgheză ce se uită îndărăt spre ei (1, p. 15).

Opera lui Rudolf Bultmann a adus o nouă schimbare a abordării. O ruptură separă dimensiunea istorică de cea religioasă, iar faptele istorice nu au nicio importanță pentru credință. Bultmann l-a abandonat pe Isus din istorie pentru a crea un Hristos al credinței existențiale, anunțând triumful doctrinei lutherane sola fide în opoziție cu sola historia a teologilor liberali (1, p. 23). Demitologizarea evenimentelor a eliberat credința: nu mai contează ce s-a întâmplat în timpul lui Hristos. Ceea ce contează e figura christică ce poate inspira propria și autentica schimbare personală. Mișcarea post-bultmanniană (după circa 1950) a revenit la o căutare istorică a lui Isus. Acești teologi au încercat să releve cristologia neotestamentară nu doar ca pe o creație de literatură religioasă, ci ca pe o explicitare a presupozițiilor inerente mesajului propovăduit de Isus din istorie (1, p. 25).

Cartea lui Thomas Sheehan se plasează, într-o anumită măsură, în această lungă tradiție. El recunoaște rezultatele exegezei moderne, anume că Isus din Nazareth nu a crezut că ar fi divin, nu a susținut nici o pretenție mesianică atribuită de Noul Testament și a murit fără să fi intenționat fondarea unei noi religii (1, p. 6). Ideile promovate de Isus, felul său de a trăi și înțelegerea de sine sunt produse prin interacțiunea cu mediul său și lumea în care a trăit (1, p. 52). Astfel, Sheehan propune o interpretare a felului în care Isus și-a format mesajul propovăduit prin contrast cu două idei interdependente ce au ajuns să predomine în timpul său: salvarea la nivel cosmic a Israelului și supunerea față de lege ce urma să-i asigure dreptatea la judecata de apoi. Isus a denunțat această viziune, încurajând în schimb o grijă radicală față de nevoile celor apropiați (1, p. 55).

Isus a propovăduit bucuria prezenței imediate și eliberatoare a lui Dumnezeu, pe care a numit-o Împărăția Domnului, în răspăr cu apocalipsa ce promitea, în schimbul unei obediențe față de lege, gloria victorioasă în viitor (1, p. 59). Această prezență a unui Tată iubitor ce deja a sosit trebuia doar lăsată înlăuntru, acceptată printr-o conversie, metanoia, printr-un răspuns la adresa ei, ce constă într-o etică a milei față de celălalt. Radicalitatea mesajului christic, susține Sheehan, consta în proclamarea sfârșitului religiei, înțeleasă ca o legătură între două entități separate și incomensurabile numite „om” și „Dumnezeu”. Dimpotrivă, întruparea lui Dumnezeu, prezența lui, însemna că el este una cu poporul său, cu aproapele nostru (1, p. 62).

Împărăția lui Dumnezeu ca prezență a unui Tată iubitor amintește astfel de ceea ce Kant numea Regatul Scopurilor. Asemenea acesteia, Împărăția nu poate fi atestată doxic în lumea aceasta, astfel încât orice orto-doxie cu privire la bunătatea și iubirea semenilor e superfluă. Cu toate acestea, ea poate fi realizată practic. Sheehan insistă că apropierea față de ceea ce a însemnat Isus în timpul său, de mesajul pe care a ajuns să-l susțină poate fi înfăptuită. Nu contează ce dogme ajungem să credem sau să respingem, ceea ce contează e felul în care acționăm. Ceea la ce chema Isus în timpul său nu era credința în el, așadar la un alt soi de orto-doxie, ci la acțiunea dreaptă, la orto-praxis. 

În lumina acestei lecturi, mesajul lui Isus refuză orice mediere autoritativă, orice instanță mediană între om și fericirea sa. Sheehan încearcă să arate că felul de a fi creștin care se apropie de Isus din Istorie, constă în reluarea acțiunii de subminare a autorității și a curajului de a fi fericit, de a lupta pentru aceasta, refuzând intruziunea unui intermediar. Intermediarul, care poate fi redescris în totalitate în termenii situației noastre istorice și sociale, funcționează dilatoriu în raport cu omul și fericirea sa. În treacăt fie zis, biografia lui Sheehan motivează interpretarea pe care o propune. El a studiat teologia catolică timp de 10 ani, iar cu 2 ani înainte de hirotonisire a fost rugat să părăsească biserica din cauza activismului intens împotriva războiului din Vietnam (cf 2). Acest fapt exemplifică felul în care suferința este adesea escamotată în vedere unui bine idealizat, ce nu e niciodată prezent și nu e al nimănui.

Nașterea creștinismului, susține Sheehan, constă într-o răstălmăcire similară, anume în transmutarea împărăției lui Dumnezeu într-un viitor care va să vină, reintroducând astfel o escatologie apocaliptică. Astfel, Isus ajunge să fie văzut drept mântuitorul cosmocrat prin intermediul căruia putem fi salvați. Creștinismul, în acest sens, e o interpretare complexă, stratificată de-a lungul veacurilor, a ceea ce a însemnat Isus, mai întâi pentru primii lui discipoli, iar mai apoi pentru forme instituționalizate de discurs religios; o interpretare ce se îndepărtează de poziția radical an-arhică pe care a promovat-o Isus prin fapte.

 Întâi de toate, Creștinismul a ipostaziat Împărăția. În timp ce Isus a propovăduit sosirea lui Dumnezeu într-un prezent-viitor, adică în înfăptuirea dreptății și a milei, biserica a reificat acel prezent trăit și l-a îngustat la întruparea lui Dumnezeu într-o singură persoană, Isus din Nazareth. Primul păcat al Creștinismului a fost idolatria: ceea despre ce a fost vorba în cazul lui Isus a fost transformat în Isus însuși. (1, p. 222)

 O întrebare firească survine: cum putem ști dacă această interpretare e cea adevărată și se apropie mai mult de faptele reale așa cum au fost ele? Această întrebare este prost pusă. Oamenii nu se confruntă niciodată cu faptele brute, căci, în măsura în care suntem oameni, lumea în care trăim este deja articulată printr-o înțelegere. Trăim într-o nesfârșită interpretare. Această condiție este valabilă și pentru Isus și discipolii săi. Sheehan își propune tocmai sarcina aceasta: să-i trateze ca pe niște interpreți, care și-au format gândurile printr-o hermeneutică perpetuă și definitorie pentru cine au fost ei. În acest sens, nici măcar Isus nu a avut acces la un mesaj pur și etern, neîntinat de nici o interpretare, pe care l-ar fi promovat. El însuși era o interpretare vie, trăind sensul mesajului propovăduit. Odată cu moartea sa, frica de a fi murit și sensul deopotrivă cu purtătorul lui a distorsionat înțelegerea discipolilor săi: în loc să reia pe cont propriu ceea despre ce era vorba în cazul lui Isus, i.e. înfăptuirea Împărăției lui Dumnezeu printr-un orto-praxis radical, ei l-au readus pe Isus, l-au reînviat pentru a promite accesul la sensul ultim — Împărăția — prin El.

Cine a fost Isus? Înțeleasă astfel, această întrebare ajunge în cele din urmă să se auto-saboteze. Isus a adus un mesaj, un sens, o speranță pe care a trăit-o până la a se identifica cu ea, rămânându-i fidel până la moarte. Prin aceasta, felul în care el s-a înțeles pe sine și lumea în care a trăit rămân vii și continuă să ne vorbească. Căutarea sa se sfârșește în cele din urmă în fapte, care pot adeveri mesajul său în lumea noastră în care trăim. 

A recupera Împărăția „fără Isus” (i.e., pe cont propriu) — asta ar însemna să ajungem la cine a fost Isus: un hermeneut, un eretic, adică, o ființă umană (1, p. 227).

 Referințe

1.       Sheehan, Thomas. The First Coming: How the Kingdom of God Became Christianity. New York: Random House, 1986.
Pentru prezenta recenzie a fost utilizată ediția electronică autorizată, accesibilă aici:
https://religiousstudies.stanford.edu/sites/g/files/sbiybj5946/f/publications/thomas_sheehan_the_first_coming_how_the_kingdom.pdf

 2.       Interviu cu Thomas Sheehan: https://www.chicagoreader.com/chicago/the-gospel-according-to-thomas-sheehan/Content?oid=873733

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s