La ce e bună istoria filosofiei?

Nora Grigore

four philosophersAm auzit cândva, din partea unui profesor de filozofie român că există – observase dânsul –  un anumit fel de studenți la filozofie: cei cărora le place Platon mai mult decât Aristotel, Sf. Augustin mai mult decât Toma, Pascal mai mult decât Descartes. Nu știu dacă împărțirea aceasta este reală sau nu, dar mi se pare semnificativă, mai ales că este observația cuiva care își petrecuse viața printre studenții de la filozofie. Când întrebăm “La ce bun istoria filozofiei?” tindem să ne referim mai ales la cercetarea acdemică (cum ajută cunoașterea istoriei filozofiei în formularea de argumente, rezolvarea de probleme etc.), nu neapărat la aspectul său de formare și învățare. Nici eu nu vreau sa ma refer exclusiv la acesta, dar cred că, pornind de la el, descoperim o altă fațetă a istoriei filozofiei, un alt posibil rol al acesteia: acela de a-ți descoperi afinitățile de temperament filozofic, de găsi “tribul”[1] filozofic căruia îi aparții.

Apartenența aceasta, presupun, se poate stabili în mai multe feluri: prin aderarea la un stil de a filozofa, sau aderarea la niște premize fundamentale, sau aderarea la niște valori.  În acest sens, istoria filozofiei poate căpăta un rol profund personal, existential aproape: îți clarifică sau chiar stabilește angajamentele valorice și filozofice. Mă tem că, prin prisma acestui rol, detaliul istoric, exactitatea, obiectivitatea aprecierii (pe care se pune accentul în întreprinderile de tip anticar), nu mai joacă un rol așa de important, deși nu sunt excluse.

Nu  vreau să spun, desigur, că odată ce te-ai format ca filozof, te poți dispensa de istoria filozofiei. În primul rând, dacă învățarea este formare, atunci poate dura toata viața; în al doilea rând, rolul acesta nu cred că este singurul pe care îl poate îndeplini istoria filozofiei. Un alt rol, care iarăși, nu este cel de anticar atent la detaliul istoric, este unul oarecum banal pentru aprecierea istoriei: adeseori folosim istoria pentru a ne explica mai bine stări la care am ajuns în prezent. Filozofia intervine atunci când istoria respectivă este cea a unor mentalități și idei. Un exemplu recent și spectaculos mi se pare cartea Private Government (2017) de Elizabeth Anderson. Ea întreabă în această carte cum de a ajuns conceptul de ”piață liberă” să fie un concept drag dreptei politice, când de fapt a pornit ca un concept favorit al stângii (i.e. al egalitarismului în politică). Andreson dă un răspuns cu grijă pentru detaliul istoric dar care, în același timp, țintește la a explica atitudini politice de astăzi despre felul în care alegem să distingem domeniul public de domeniul privat.

Aceste două roluri îmi par diferite de cele descrise de Daniel Garber în ”What’s Philosophical about the History of Philosophy?”. El spune că se poate studia istoria filozofiei: a) pur si simplu pentru ca este fascinantă, nefiind necesar să aibă o utilitate anume (deci că răspunsul la întrebarea ”La ce bun istoria filozofiei?” poate fi și ”La nimic”); b) pentru a analiza argumente și a găsi soluții la probleme actuale, dintr-o perspectivă oarecum anistorică, în care filozofii din trecut sunt tratați ca și cum ar fi colegi, incluși în dezbaterea actuală: c) pentru a căpăta o perspectivă asupra întreprinderii filozofiei în momentele sale ”revoluționare” à la Kuhn și a relației dintre filozofie și alte discipline, relație care este mai ușor discernabilă în cadrul istoric.

Încă un gând la sfârșit – o să pun o întrebare conexă pentru că raspunsul la întrebarea „la ce e bun ceva” cel mai des ni se revelează când întrebăm ce s-ar întâmpla dacă ar lipsi: care ar fi pericolele implicate în a nu avea, așa cum o numește Garber, o cultură filozofică? Adica ce riscă filozoful (analitic?) care nu numai că nu a ales să aiba o carieră în istoria filozofiei dar este și nefamiliarizat cu opere mai vechi decât cele din secolul XX? O altă întrebare apropiată ar fi de ce am obiecta (dacă am obiecta) la discursuri filozofice neglijente în privinta istoriei filozofiei. Sunt ele dăunatoare sau mai degrabă benigne? În ce fel?

Aștept răspunsurile voasre chiar aici, sub formă de comentarii.

Note:

[1]    Este de remarcat că, în SUA, unde se pune problema reprezentării unor anumite categorii minoritare în filozofie, se studiază motivele pentru care membrii anumitor comunități abandonează studiul filozofiei sau aleg să nici nu îl înceapă. Una dintre cauze pare a fi aceasta: că nu simt că aparțin “tribului” filozofic sau măcar unui trib filozofic; lucrările studiate nu le spun nimic la nivel de angajament personal.

Bibliografie

Daniel Garber, „What’s Philosophical about the History of Philosophy”, în Tom Sorell & G.A.J. Rogers, Analytic Philosophy and History of Philosophy (Oxford: Clarendon Press, 2005), pp. 129–146

One thought on “La ce e bună istoria filosofiei?”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s