Lista lui Cehov

Pentru iubitorii literaturii lui Cehov, corespondența lui va fi cu siguranță o surpriză. Cel puțin așa a fost pentru mine. Este, acolo, o altă voce decât ceea ce-mi imaginam eu că transpare din umorul trist și ironia lucidă, sau din imaginația debordantă cu iz de farsă care apare ici-colo în piesele sale. Cehov cel din Scrisori funcționează în alt registru. Ce te izbește în primul rând este disciplina, determinarea, simțul exacerbat al responsabilității. Tânărul Cehov decide că responsabilitatea lui este familia: tatăl, despotic și adesea stupid, mama, semi-analfabetă, cei trei frați și o soră, dar și mătuși etc. Un întreg clan. Pe care-l ține cu producția sa literară, scriind povestiri și schițe umoristice mai întâi, apoi povestiri și teatru, mereu cu deadline-uri, căci trebuiau găsiți bani de chirie.

Prezența invizibilă

De mulți ani de zile duc cu mine – prin toate casele prin care am locuit – copia unei gravuri celebre a lui Durer: mâinile în rugăciune. E o imagine tipică pentru ceea ce știe Durer să facă mai bine: să-ți arate, ascunzând, să te pună pe gânduri în fața prezenței invizibile care dă imaginii o autenticitate greu de descris în cuvinte.

Conversații cu Descartes

Am ajuns la Cafeneaua filosofică cu numărul 61 - la care vă așteptăm să vorbim despre Corespondența lui Descartes. Despre laboratorul de cercetare pe care-l putem găsi în scrisorile sale, dar și despre omul Descartes, așa cum transpare din corespondența purtată cu prieteni și adversari din întreaga Europă. Dana Jalobeanu în dialog cu Vlad Alexandrescu, … Continue reading Conversații cu Descartes

Surghiuniții

Am citit cartea asta demult de tot. Nu mai știu dacă terminasem liceul sau eram în primii ani de facultate. Nu mai știu dacă era înainte sau după Revoluție – dar țin minte, intens, sentimentul cu care am citit-o. Nu mai văzusem niciodată ceva care poate fi, în același timp, atât de inactual, și atât de subversiv. O carte care ar fi fost dinamită pură dacă n-ar fi fost la mii de kilometri depărtare de focarele ce trebuiau, poate, detonate.

Rezervorul de povești

De câțiva ani, Stephen Fry s-a apucat să repovestească, pentru noi, marile mituri ale antichității. După Mythos și Heroes urmează, firesc, războiul troian: marele rezervor de povești al Europei educate. Povești care se spun de mii de ani, fără să-și piardă din interes și prospețime. Despre măreața cetate de la malul mării ale cărei ziduri au fost construite de Apollo și Poseidon; despre cei cinzeci de fii și fiice ale marelui Priam; despre frumosul și blestematul chip care a pus în mișcare sute de corăbii. Despre marele război, viclenia lui Ullyses și calul său „troian”. Despre Ahile și Patrocle, despre moartea lui Hector și despre acel moment, mai frumos decât toate, în care Ahile, înnapoindu-i lui Priam trupul fiului ucis, ajunge să dea valențe noi noțiunii de uman și umanitate. Sunt povești care s-au spus de sute de ori, în toate registrele. Pentru erudiți și pentru publicul larg, pentru școlari și pentru părinții lor.

O bună introducere în filosofie

În anul care tocmai a trecut am primit parcă mai mult ca niciodată întrebarea standard: Cu ce cărți să încep să mă apropiu de filosofie? E o întrebare la care răspund, de obicei: De filosofie vă puteți apropia pornind de oriunde. Puteți porni dinspre marea literatură și problemele existențiale. Puteți porni dinspre știință și neliniștile generate de ea. Puteți porni de la dialogurile lui Platon sau de la cugetările lui Marcus Aurelius. De unde nu trebuie să porniți, aș zice, sunt chiar introducerile în filosofie. Cu foarte mici excepții, introducerile în filosofie sunt caricaturi.

Modelul lui Galileo

Încep cu o mărturisire: am ajuns să mă bucur de cartea asta abia în 2021 din cauza unei prejudecăți. N-am citit-o până acum din cauza titlului - căci nimic din titlu nu dezvăluie regalul din interior. Cartea lui Wilding e spectaculoasă, pasionantă și provocatoare. E acel tip bun de a reconstrui contextul istoric care aduce cu investigația detectivistică și ține cititorul cu răsuflarea tăiată. Biografia e doar urzeala pe care se țese, spectaculos, o tapiserie barocă pe care împletesc armonios contextul în care Galileo Galile scrie și publică două dintre cele mai importante cărți ale istoriei științei: Mesagerul stelar (1610) și Dialog asupra celor două mari sisteme ale lumii (1632), cu povești spectaculoase despre inchiziție, spionajul internațional al republicii venețiene, piața europeană de carte și instrumente științifice, sistemul de patronaj și istoria universităților.

Controlul emoțiilor – o muncă cât pentru o viață

Începând să citesc cartea lui Margaret Graver despre emoții și stoicism, m-am întrebat pentru un moment câte cărți pe aceeași temă trebuie să mai citesc pentru a înțelege și a integra înțelepciunea stoică. Da, știu că sună naiv, dar imediat după am realizat că de fapt, controlul și gestionarea emoțiilor nu se învață într-un curs la facultate, printr-o carte citită sau un podcast ascultat, ci poate fi chiar o muncă cât pentru o viață. Dar o muncă frumoasă, cu un scop înalt.

Cealaltă filosofie

Antichitatea târzie este eclectică. Îl citește pe Platon prin Aristotel și adaugă „la pachet” Plotin, Porfir, Pitagora, eventual și puțin stoicism. La fel este Renașterea, ba chiar și modernitatea timpurie. Filosofii par dispuși să creadă că adevărul e unul și că filosofia l-a văzut din diferite unghiuri, fiecare școală descoperind câte puțin, ridicând câte un colț din vălul aparențelor. Că, mai devreme sau mai târziu, vom putea asambla din aceste viziuni limitate și mici fragmente de adevăr filosofii vor asambla, ca într-un puzzle, bucăți tot mai mari din lumea „așa cum e cu adevărat.”

O singură școală filosofică a fost mereu exclusă de la această întreprindere eclectic-colaborativă. O singură școală filosofică a fost mereu identificată ca cea de la care nu se poate lua nimic. A fost, mereu, „cealaltă filosofie”.