Incomparabilul Culianu

Vineri, 22 mai, la cafeneaua filosofică online discutăm despre Ioan Petru Culianu. Despre cărțile lui, despre viața lui, dar și despre moartea lui de la care se împlinesc, iată, 19 ani. Despre proiectul unei istorii a gândirii care să fie, în același timp, metodă de cunoaștere.

Dana Jalobeanu în dialog cu Horia Roman Patapievici. Pe zoom și în direct pe canalul nostru de youtube.

Găsiți aici și un mic trailer al emisiunii; și aici o punere în context a cum se poate citi Eros și magie în Renaștere.

Filosoful navigator sau cum se naște o emblemă a modernității

Dana Jalobeanu

BBC - Travel - The epic story of the map that gave America its name

 O imagine și avatarurile ei

Conexiunea dintre cunoaștere și navigație este foarte răspândită în filosofia modernă. Pe frontispiciul volumului lui Francis Bacon, Marea instaurare (Instauratio magna) vedem cele două corăbii care se întorc de dincolo de ocean, aducând cu ele cunoașterea. Filosoful lui Francis Bacon este un cartograf care știe să reprezinte pe hartă zonele explorate și cele neexplorate ale cunoașterii. Cu ceva ani înainte deja, Galileo și Kepler vorbesc despre telescop ca despre un instrument de navigație; sau chiar o „corabie” cu care ne pute apropia de corpurile cerești, observându-le de aproape. Filosoful este cineva care găsește modalități de a se apropia de obiect pentru a-l observa cum trebuie, pentru a-l clasifica și cartografia, obligându-l să se dezvăluie. Continue reading Filosoful navigator sau cum se naște o emblemă a modernității

Lunarii, inima universului și fascinația ficțiunii: de unde vine curajul modernilor?

Dana Jalobeanu

În 8 aprilie 1610, Johannes Kepler, matematician imperial la curtea din Praga, primește un pachet trimis de ambasadorul Toscanei. În pachet, se găsește un pamflet de câteva zeci de pagini – un articol extins, am spune azi – care avea să schimbe soarta astronomiei. Anunțul stelar (publicat doar câteva zile înainte) informează publicul european cu privire la marile descoperiri astronomice realizate de Galileo Galilei, matematician și filosof florentin, cu ajutorul unui nou instrument care „aduce planetele mai aproape”. Continue reading Lunarii, inima universului și fascinația ficțiunii: de unde vine curajul modernilor?

Lumi ale gândirii

Tomi Paula

Mircea Dumitru – Lumi ale gândirii – Zece eseuri logico-metafizice, Iași: Polirom, 2019

Este conceptul de necesitate prezentat în Tractatus Logico-Philosophicus suficient pentru a acoperi utilizările comune ale termenului? Oare mintea umană este complet algoritmică? Pot să refere termenii vizi? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care profesorul Mircea Dumitru răspunde în noua sa carte Lumi ale gândirii – Zece eseuri logico-metafizice, apărută la editura Polirom la finalul lui 2019.

Profesorul Mircea Dumitru ne propune un tur de forță în filosofia analitică. Un tur de forță pe care noi, cititorii îl vom savura, căci scriitura autorului ne va trece lin prin concepte logico-filosofice și autori de prim rang într-un mod pedagogic și riguros.

Wittgenstein e un nume de rezonanță în filosofie. De cele mai multe ori când suntem puși în fața unor autori precum Wittgenstein, Russell, Kant tindem să le acceptăm punctele de vedere fără o analiză critică. Prin urmare, dacă Wittgenstein ne-ar argumenta că necesitatea logică este singurul tip de necesitate, poate am fi tentați să îi dăm crezare.

E contingent că în această perioadă ne confruntăm cu o pandemie. Cu toate acestea, e necesar că fie ne confruntăm cu o pandemie, fie nu. Primul enunț reprezintă un adevăr contingent, al doilea e o tautologie. Când vine vorba de noțiuni precum necesitate și contingență, deși ele sunt utilizate zi de zi, filosofii își iau dreptul de a le explica. Cum? De exemplu, putem lega noțiunea de necesitate de cea de validitate sau formă logică și lucrurile devin mult mai clare…pentru cei care au avut parte de cel puțin un curs de logică formală. Continue reading Lumi ale gândirii

Tentația demiurgiei

De unde vine oare pretenția modernilor de a întemeia filosofia „de la zero”, ca pe un sistem rațional autonom și auto-suficient? E doar un mod de a scrie, un stil al rupturii? Un alt mod de a exprima un ideal al clarității deja formulat în Renaștere? Sau e ceva mai mult decât atât? Este această re-întemeiere a filosofiei în modernitate rezultatul unei tentații demiurgice – un impuls creator și fondator care se manifestă într-un mod special în istorie?

Vineri, 24 martie, am discutat pornind de la aceste întrebări pe cazul particular al lui Descartes. Descartes, cel care scria (în 1631, într-o scrisoare către Mersenne):

Înaintez foarte puțin, dar totuși înaintez. Am ajuns la descrierea Nașterii Lumii, în care nădăjduiesc să cuprind cea mai mare parte a Fizicii. Și vă voi spune că, acum patru sau cinci zile, recitind primul capitol al Genezei, am descoperit ca printr-o minune că s-ar putea explica în întregime potrivit închipuirilor mele, mult mai bine, mi se pare, decât în toate felurile în care îl explică interpreții – ceea ce nu nădăjduisem niciodată până acum. Dar acum îmi propun ca, după ce voi fi explicat noua mea filosofie, să arăt în mod clar că ea se potrivește mult mai bine cu toate adevărurile de credință decât cea a lui Aristotel. (vol. I, 189, AT IV 697)

descartes vol IAutorul acestor rânduri nu publicase nimic la data când scria această scrisoare. Și nici nu avea să publice pentru încă șase ani. Când, în sfârșit, prima dintre scrierile sale vede lumina tiparului, apare cu titlul mai curând modest de Discurs asupra metodei… (modest în raport cu titlul plănuit, care era: Proiect al unei Științe universale, care să poată înălța natura noastră la cel mai înalt grad de perfecțiune. În plus, Dioptrica, Meteorii și Geometria, în care cele mai neobișnuite materii pe care Autorul le-a putut alege pentru a face dovada Științei universale pe care o propune sunt explicate în așa fel încât să le poată înțelege chiar și cei care nu au făcut studii). Dar pretențiile fondatoare ale discursului sunt departe de a fi modeste. Ele exprimă aceeași tentație a demiurgiei. Sau să fie vorba doar de întemeierea unui nou stil? A unui gen literar-filosofic?

Mai multe în înregistrarea discuției noastre, aici. Dana Jalobeanu, Mihai Maci și Grigore Vida. Filosofie la căderea întunericului.

Imaginația și geamănul său „întunecat” -concepte centrale în construcția subiectului modern-

Diana Stere Alexander M. Schlutz, Mind’s World. Imagination and Subjectivity from Descartes to Romanticism, University of Washington Press, 2009

[P]e 10 noiembrie 1619, odată ce adoarme, plin de entuziasm și preocupat în totalitate cu gândul de a fi descoperit în exact aceeași zi fundamentele științei miraculoase, are trei vise consecutive într-o singură noapte, vise despre care își imaginează că ar fi putut veni doar de undeva de sus. Când adoarme, imaginația îi este lovită de niște reprezentări ale unor fantome care i se înfățișează și care îl înfricoșează[…][1].

Cam așa începe Olympica – sau relatarea celor trei vise consecutive pe care Descartes le are în noaptea 10-11 noiembrie 1619 – așa cum este ea redată de primul dintre biografii filosofului, Adrien Baillet. La finalul acestor trei vise, Descartes este convins că un anume Spirit al Adevărului i-a înfățișat „comoara tuturor științelor”. Ce este, poate, mai curios aici decât prezența diferitelor tipuri de spirite, fantome sau imagini cu diferite încărcături simbolice, este cea a imaginației. Imaginația pare să fie, în Olympica, scriere de tinerețe a lui Descartes, facultatea fundamentală pusă la lucru și cu ajutorul căreia acesta reușește să ajungă la acea știință miraculoasă. Dintr-o perspectivă ceva mai tradițională, bineînțeles, acest lucru pare derutant. Nu era Descartes marele raționalist? Nu așează el, odată cu instaurarea cogito-ului, tocmai imaginația, în rândul facultăților mentale inferioare? Continue reading Imaginația și geamănul său „întunecat” -concepte centrale în construcția subiectului modern-

Despre modele științifice la vreme de pandemie

Gabriel Istrate

Pot contribui filosofii la lupta împotriva pandemiei care, în momentul scrierii acestor rânduri, ne ține închiși în case?

La drept vorbind probabil că o contribuție concretă la eradicarea ACESTEI pandemii este prea puțin probabilă. Dar dacă ar fi vorba de lupta contra unor altor epidemii similare răspunsul meu ar fi un da entuziast, și ar presupune, între altele, lectura cărții profesorului american de filosofie Michael Weisberg “Simulation and Similarity: Using Models to Understand the World”,  apărută în seria “Oxford Studies in the Philosophy of Science”  la Oxford University Press în 2013, și despre care doresc să vorbesc publicului letstalkaboutbooks in acest eseu-pseudo-recenzie.

Pentru cei grăbiți (sau care preferă vizualul) o conferință a lui Michael Weisberg la Munich Center for Mathematical Philosophy bazată pe ideile cărții este disponibilă aici. V-o recomand cu căldură, cu speranța că veți citi și restul rândurilor care urmează.

Înainte de orice, pentru a adăuga credibilitate diagnosticului meu, o paranteză de ordin biografic: nu am pregătire filosofică. Sunt informatician, profesor la Universitatea de Vest din Timișoara. Mare parte din activitatea mea științifică se petrece nu (doar) programând ci demonstrând teoreme – s-ar putea spune că sunt un matematician, dar unul care nu tratează subiecte proprii unui matematician “pur”, ci (și) unele care au legătură cu înțelegerea științifică a dinamicii societății în care trăim. Mi-am petrecut aproape opt ani din viață ca cercetător la Los Alamos National Laboratory, într-un grup (intre timp mutat la University of Virginia, și care oferă informații interesante despre pandemia curentă) care dezvolta unele din cele mai mari simulări multiagent existente la acel moment, cu scopul de a înțelege fenomene sociale precum traficul auto, comunicațiile mobile. Și da, pentru transmiterea bolilor: pentru grupul din care am făcut parte simularea unei pandemii era parte a preocupărilor de zi cu zi încă de prin anii 2002-2003.

Putem înțelege societatea cu modele matematice și simulări multiagent ? Suntem aproape de a rescrie, științific, “psihoistoria” lui Asimov ? Un răspuns onest la aceste întrebări ar trebui să fie, în momentul de față, fără îndoială negativ. Da, înțelegem infinit mai mult despre funcționarea societății decât o făceam acum 20 de ani. Putem “recrea” la nivel macro și cu scop limitat unele fenomene sociale: avem modele destul de interesante (și bune) pentru fenomene precum mișcările mulțimilor în situații de panică sau circulația auto. O armată interdisciplinară de fizicieni, informaticieni, sociologi, economiști, matematicieni s-a aruncat cu furie asupra “minei de aur” pe care o reprezentată datele experimentale despre comportamentul uman, în primul rând “urmele” pe care le lasă fiecare dintre noi pe internet. Au apărut zeci de mii de articole, conferințe și jurnale, noi sinergii și colaborări între disciplinele implicate, aplicații, de exemplu la subiecte de interes istoric, de la dinamica formării și dizolvării statelor (la un Peter Turchin sau Lars-Erik Cederman) la generarea unor explicații posibile pentru dispariția tribului anasazi (Robert Axtell și coautorii) și multe altele.

Și cu toate astea nu suntem mai aproape de a putea prezice și diagnostica societatea. Multitudinea de studii a condus la o cacofonie de formalisme și idealizări, de modele cu ontologii incompatibile și concluzii care deseori se contrazic, cu rezultate dependente într-un mod necontrolat de varietatea de parametri și cu o lipsă de robustețe și predictibilitate care le face la drept vorbind improprii aplicării în lumea reală. O ilustrare perfectă a acestui fenomen este controversa de dată recentă legată de modelul epidemiologic folosit de National Health Service din Marea Britanie, model care părea să recomande o strategie de dobândire a imunității prin infectare de masă (așa numita herd immunity), și care a fost abandonat după proteste, între altele și ale comunității științifice, înarmată cu modele cu concluzii contrare.

Cum putem avea încredere în calitatea recomandărilor pe care ni le oferă uneltele analitice pe care le dezvoltăm? Iată o întrebare cu evidente conotații filosofice, și care a făcut pe un informatician ca mine, exasperat de fragilitatea instrumentelor pe care colegii mei (cu o minusculă contribuție personală) le dezvoltau voios și “inginerește” (citește relativ fără discernământ) cândva la Los Alamos, să caute lumina în scrierile unor filosofi precum Peter Machamer, Carl Craver, Uskali Mäki, N. Emrah Aydinonat, Till Grüne-Yanoff, Nancy Cartwright sau autorul cărții de față, Michael Weisberg, sociologi precum Peter Hedström, Gianluca Manzo sau Petri Ylikoski, economiști precum Robert Sugden sau Itzhak Gilboa.

În acest context intelectual trebuie situată cartea lui Weisberg pe care v-o propun. Ea încearcă să formuleze începuturi de răspunsuri la întrebarea de mai sus, fără a oferi, la drept vorbind, practicianului o soluție direct aplicabilă. Nu cred că e o lectură ușor accesibilă amatorului casual de filosofie continentală. Unui astfel de cititor (presupunând că nu s-ar speria de prezența unor ecuații diferențiale precum cele ale modelului Lotka-Volterra de pe pagina 12-13, șau a codului sursă al unor programe, precum cele de la pagina 38) cartea lui Weisberg s-ar putea să i se pară lipsită de “fior metafizic” și plină de idei simpliste. Eu am găsit însă în ea destule lucruri care mi-au dat de gândit.

Care ar fi acestea ? Pe scurt: Taxonomia modelelor științifice pe care o prezintă Weisberg (modele concret-fizice, matematice, respectiv computaționale); rolul pe care îl joacă descrierea modelelor (spre deosebire de modelele propriu-zise); taxonomia din capitolul 6, a unor diferite tipuri de idealizare și scopurilor lor distincte: idealizarea ‘galileană’ având ca scop simplificarea, ‘idealizarea minimalistă’, orientată spre identificarea principalilor factori cauzali, respectiv ‘idealizarea prin modele multiple’, practică științifică având drept caracterizare studiul unor modele multiple ale aceluiași fenomen, fiecare cu predicții diferite despre natura și structura cauzală a fenomenului. Capitolul 8, care discută diverse accepțiuni ale conceptului de similaritate, de la scurta prezentare a argumentelor lui Quine și Goodman la secțiunea 8.5, care prezintă o schiță de model matematic bazată pe “weighted feature matching” pentru cuantificarea similaritatății a două modele.

În sfârșit, capitolul 9, cel mai interesant pentru mine, analizează comparativ diferitele sensuri ale conceptului de robustețe a unui model (robustețe a parametrilor, structurală, respectiv reprezentațională). Aceasta e problema cea mai mare a modelelor existente: sunt de multe ori afectate de presupuneri introduse implicit în formalismul matematic sau în specificarea lor computațională și sensibile la schimbări aparent mici în regulile lor.  Nu există încă o metodă sistematică de a forța modelele, de a le sili să mărturisească legăturile cauzale între componente și presupozițiile implicite care stau la baza validității concluziilor lor. Weisberg dă un exemplu (dezvoltat mai pe larg într-o lucrare publicată într-un articol publicat în 2008 în revista Philosophy of Science), discutând robustețea principiului Volterra, care descrie efectul aplicării unor biocide în modele predator-prey de tipul Lotka-Volterra. Împărtășesc, mărturisesc, cu Weisberg preocuparea pentru robustețea teoremelor și simulărilor, pentru testarea robusteții acestor concluzii în condiții adversariale. E o problemă importantă, și nu una rezervată oamenilor de știință.

Există teme care nu mi s-au părut abordate (satisfăcător) în carte ? Evident, era inevitabil pentru un volum de sub două sute de pagini. Doar două exemple: mi-aș fi dorit să găsesc o discuție a problemei extragerii de informație cauzală din simulări multiagent (în genul abordărilor promovate în ultimii ani de Judea Pearl), respectiv a rolului distribuțiilor de simulări (rulări repetate ale aceluiași scenariu, urmat de o interpretare probabilistă a distribuției scenariilor) în fundamentarea deciziilor; o carte de pionierat în această privință mi se pare un volum cu un ecou nemeritat de mic în literatură, “Shaping the Next One Hundred Years: New Methods for Quantitative Policy Analysis”, al lui R. Lempert, S. Popper și S. Bankes.

Cu ce am rămas, în concluzie, în urma lecturii cărții ? Cu sentimentul vag că există destul “adevăr” ascuns în scrierile filosofilor pe această temă, ale lui Weisberg în particular. Dar și cu impresia că eforturile de clarificare conceptuală (în acest fel înțeleg eu filosofia) ar avea mai mult succes dacă s-ar desfășura în colaborare directă cu practicieni ai modelării sociale: meritele, respectiv limitele unor abordări precum cele din secțiunea 8.5 ar fi, poate, mai evidente în contextul unei operaționalizări într-o simulare reală.

Nu în ultimul rând, mi-aș dori să simt că astfel de probleme și preocupări au mai mult ecou în rândul comunității filosofice din România și, prin iradiere, în societate: Nu cred că suntem pregătiți să înțelegem corect, ca societate, complexitatea și interconectarea lumii contemporane, nu avem modele mentale corecte pentru a putea reacționa în mod adecvat. O lume întreagă descoperă zilele acestea un adevăr tulburător, pe care nu l-a interiorizat din cărțile de matematică (deși era acolo): funcțiile exponențiale cresc foarte rapid. Filosofii comunică mai bine cu societatea românească decât o fac oamenii de știință – e un fapt obiectiv, datorat probabil formației lor umaniste, dificultății tehnice a subiectelor științifice, și terorii pe care o stârnesc disciplinele științifice tari (matematica, fizica, chimia în primul rând) în mentalul colectiv românesc. Filosofia nu stârnește astfel de frici. Cred că ei (filosofii) ar putea avea un rol de mediere între știință și societate.

Pe de altă parte chiar cred că există destule probleme actuale în știință în care aportul filosofilor s-ar putea dovedi important: de la probleme de interes pentru Inteligența Artificială (precum încercările de analiză logică a noțiunii de concepte vagi în cărțile recente ale unor filosofi precum Timothy Williamson  sau Dominic Hyde) la probleme, după cum se vede, de viață și de moarte în cel mai literal sens al cuvântului, precum transformarea modelelor matematice și computaționale ale dinamicii sociale dintr-o joacă pentru copii mari într-o tehnologie, una care să nu ne știrbească libertățile individuale și drepturile democratice.

Cantonarea în clasici și refuzul modernității nu mi se pare o atitudine productivă. Mi-aș dori ca filosofii români să își depășească barierele de pregătire și de deschidere intelectuală și să converseze mai mult cu oamenii de știință. Dacă o fac bine s-ar putea să găsească parteneri dispuși să-i asculte.

Să ținem lumina aprinsă…

Dana Jalobeanu

Vineri, 27 martie, am lansat noul proiect: „Filosofie la căderea întunericului”. Varianta online a discuțiilor care au început la cafeneaua filosofică. Acum organizate de-a lungul și de-a latul internetului. V-aș propune să vă imaginați discuțiile noastre de vineri ca pe încercarea de a construi și organiza o insulă. O insulă de ordine și raționalitate pe oceanul agitat al hyperspațiului. În care putem reveni, în fiecare vineri seara, de la ora 20. Pentru a asculta ce spun invitații noștri, pentru a întreba și discuta în direct cu ei.

Banner-v2-FIVI-cu-invitati (1)

La prima ediție a Filosofiei la căderea întunericului i-am avut ca invitați pe Nora Grigore (PhD, Austin Textas), Doru Căstăian și Mihai Maci. Am vorbit despre cum ne ajută filosofia să rezistăm în aceste momente de criză. Cum ne ajută să ne concentrăm pentru a duce mai departe proiectele începute, cum ne ajută să ne adaptăm vieții de interior între patru pereți, cum ne ajută să încercăm să înțelegem ce ni se întâmplă. Am vorbit despre responsabilitatea sporită pe care o primesc cuvintele; despre ce le spunem studenților și elevilor noștri, despre cum relaționăm online și despre cum ne reinventăm online. „Filosofia te ajută să nu te plicisești”, a spus Nora Grigore. „Trăim o situație eminamente filosofică” a fost provocarea lui Mihai Maci, care a și lansat și dezvoltat tema responsabilității pe care o avem în fața celorlalți (elevi, studenți, colegi, vecini…). A rămas că ne vom vedea săptămânal pentru a…. ține lumina aprinsă.

Vineri, ora 20. Pe zoom.

Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Dana Jalobeanu

Intuițiile au o presă bună în matematică și literatură, Știm cu toții povestea lui Arhimede care, scufundat în apa băii, înțelege dintr-o dată, ca într-o străfulgerare, legea care avea să-i poarte numele. Acel „Evrika” este, în același timp, familiar și dătător de speranță. Cine n-a avut măcar o dată în viață senzația că a găsit ceva important? Soluția unei probleme, rima perfectă a unui sonet, sau măcar ochelarii pe care-i credea definitiv pierduți? Suficient cât să fim familiari cu sentimentul descoperirii. Și suficient cât să credem că înțelegem de ce unii descoperă lucrurile mai repede, sau mai ușor decât alții. Miss Marple știe mereu, aproape de la începutul cărții, cine este criminalul. Un lucru care devine evident pentru cititorul de rând doar în ultimul capitol, sau chiar în ultima pagină. Poate ați avut și voi o bunică care știa imediat care dintre nepoții preferați a dat iama în cămară, la chiseaua de dulceață? E un talent special. Așa cum unii văd mai multe culori decât alții, așa cum unii aud mai multe sunete sau detectează mai fin emoțiile pozitive sau negative ale unei comunități, unii oameni au mai multe intuiții (sau o intuiție mai bună?) decât alții. Sau nu este așa? Continue reading Îmblânzirea intuițiilor și culorile adevărului: Descartes, Miss Marple și Sherlock Holmes

Cafeneaua filosofică despre epistemologia arheologiei

Cum devin obiectele informații? Cum ajung să ne vorbească? Sau, mai precis, cum îi vorbesc arheologului? Care sunt premisele pe care se bazează ipotezele arheologului? Este arheologul un inductivist? Un susținător al metodei ipotetico-deductive? Un partizan al inferenței către cea mai bună explicație? Ce înseamnă „dovadă” în cercetarea arheologică? Când putem spune că ipoteza sau explicația unei descoperiri este „dovedită”? Iată câteva dintre subiectele discuției dintre Dana Jalobeanu și Cătălin Pavel, la cafeneaua filosofică de vineri seara. Moderator Grigore Vida. Puteți urmări aici înregistrarea discuției.