Fascinația recurentă a răului

Răul, o problemă veche de când lumea și mai veche decât filosofia. A dat bătăi de cap filosofilor care au încercat să definească, dar și să explice de ce răul persistă în istorie. Prezent în viața oamenilor, răul împinge către fapte reprobabile. Cum ar trebui să înțelegem dualismul dintre această perenitate a răului și iubirea, bunătatea și tot ceea ce este bun în acțiunile omului față de om?

Istoria răului este una încărcată. Capitolele ei sunt multe, iar unele dintre ele sunt mai dense și mai teribile decât celelalte. Vladimir Tismăneanu, în cartea sa Diavolul în Istorie: Comunism, Fascism și câteva lecții ale secolului XX, neprezintă un astfel de capitol de istorie subiectivă și aplicată la secolul al XX-lea.

Istoria este formată din aceste stăruințe care câteodată au urmat binele, alteori nu. În cartea sa, Vladimir Tismăneanu ne spune că „nici un veac nu a fost martor și nu a cunoscut atât de multe suferințe cumplite, atâta ură organizată și violență devastatoare precum secolul XX”^[1]. Desigur, în mod justificat, cititorul se poate întreba: de ce este așa?    

Într-adevăr, acest veac a fost dominat de ură alimentată și organizată, cum susține și autorul. Oamenii se îndepărtează tot mai mult unii de alții și-și pierd optimismul și speranța; ei se pierd unii de alții și devin marionete în diabolicul plan al încercării „de a crea comunități perfect omogenizate prin metode genocidare”[2]; de a crea „omul nou”. Acestea par să fie timpuri în care, nu numai că sunt secătuite de înțelepciune[3], după cum ar spune Socrate, ci, așa cum susține și  Hannah Arendt, în care „conștiința încetează să mai fie adecvată”[4], iar „binele devine cu totul imposibil”[5]. Așa se face că logica după care aceste sisteme totalitare se construiesc pare să fie una a nebuniei[6] și care „instituie o lume funcțională a nonsensului”[7]; acum „persoana morală” este ucisă, cea juridică anihilată și astfel individualitatea distrusă[8]. Este un timp în care, după cum aceeași Hannah Arendt afirmă, oamenii care nu mai cred în paradis nici nu vor putea să-l creeze pe pământ. O afirmație valabilă luată ca atare, doar că mă frământă acest „nu mai cred” care îmi indică că acei oameni au crezut cândva în el. Astfel, dacă oamenii își pierd credința în paradis, nu vor mai crede că vor putea vreodată ajunge în grădina lui, că îl vor putea vreodată afla. Însă, idealul lui le rămâne, cumva, întipărit în minte, și vor încerca să-și construiască viața după acest tipar mental; ei vor avea ca scop nu crearea Edenului, ci vor urmări, în proiectele lor, principiile ce cred că-l guvernează. La Platon era prezentă ideea că fiecare urmărește binele, iar ea este reprezentarea impulsului dat tocmai de acest ideal imprimat în natura umană. Așa că, chiar dacă nu vor avea capacitatea să-l construiască pe pământ, nu înseamnă că nu vor încerca să-l re-creeze/re-adapteze; numai credința în paradis poate determina dorința și voința reclădirii lui, într-o formă sau alta, și astfel se va face uz de toată capacitatea de a face acel ceva prezent în credință. Și în problema iadului cred că lucrurile stau cam la fel; despre iad, Hannah Arendt credea că nu este sigur că cei ce nu mai au convingerea existenței iadului, nu vor încerca să-l recreeze; desigur că nu pentru ei, ci pentru alții. Marea complicație este că, după cum spune și zicala, „drumul spre iad este pavat cu intenții bune”. Așa ajungem să construim iaduri cu bunele intenții de a construi raiuri.

            Judecata din prisma intereselor, dar și din perspectiva aparențelor, pare să fie sursa marilor probleme omenești. Omul este ușor de manipulat și păcălit, iar poveștile și legendele sunt pline de astfel de aparențe false în care răul ademenește. De fapt, într-o cheie platoniciană, răul este urmat doar pentru ceea ce pare a fi, nu pentru ceea ce este. Nimeni nu ar alege răul știind că este rău, ci pentru că arată, într-o formă sau alta, ca un bine imediat.

             Secolul XX vine, dincolo de frustrările majore, cu problema manipulării maselor mari de indivizi, iar una dintre dilemele lui poate fi dată de întrebarea: cum se face că mulțimi de oamenii au susținut și urmat ideologii atât de potrivnice umanității? Vladimir Tismăneanu susține că „o dilemă suplimentară care bântuie orice încercare de a înțelege ororile secolului XX rezidă în dificultatea de a aprofunda «nivelul de depravare patologică acceptat, aprobat și susținut de către mase întregi de oameni – incluzându-i aici și pe cei foarte inteligenți – și care a ajuns să fie privită ca o practică normală și justificabil㻓^[9].

Roger Griffin vine cu un posibil răspuns, anume că masele au fost mobilizate prin inducerea „unei experiențe revoluționare de a fi la marginea istoriei”^[10] și că acest curs poate fi schimbat. S-au construit ideologii care justificau acțiunile, iar odată cu ele au fost create și portretele robot ale dușmanilor binelui visat. Unii au crezut cu tărie în aceste idealuri, alții le-au urmat în căutarea liniștii personale. Cred că Dostoievski avea dreptate când spunea că „omul preferă liniștea și chiar moartea libertății de a alege singur între bine și rău”^[11]. Deși îi place puterea dată de libertatea de a face o astfel de alegere, îi este frică de frământarea și răspunderea dată de ea, i se pare chinuitoare povara ce îi este pusă pe umeri prin exercitarea ei.  Pe plan politic, votul este cedat celui care-i prezintă ceva considerat dezirabil pentru cetățean. Iar când atât ideologia, cât și discursul care o susține este considerat „logic” pentru cei mai mulți, cursul istoriei imediate este hotărât.

Răul se perpetuează în numele binelui și apare sistematic deghizat. Pentru a acționa, el are nevoie de garanția morală a binelui. Doar așa se poate pierde în justificarea sa, se ascunde rațiunii. Răul făcut în numele binelui, într-o formă sau alta, este adesea prezent în istorie și devine o reprezentare a „voinței divine” prin folosirea numelui lui Dumnezeu. De câte ori în istorie nu s-a făcut uz de numele Lui pentru a săvârși răul, pentru a justifica cruzimea? Mă gândesc la  Războaiele Sfinte, la Noaptea Sfântului Bartolomeu, la Cruciade; de fapt istoria este plină de astfel de exemple. În numele binelui s-a generat un climat de teroare, au fost distruse vieți, suflete și s-a anihilat orice urmă de umanitate. Prin viclenie, răul (a se citi diavolul) conturează justificări. Și pentru a reuși, el face uz în special de cuvinte ce sunt sădite în mințile oamenilor, iar acestea generează idei ce vor fi transmise cu ușurință mai departe.

Totuși, mă-ntreb, lipsită de optimism dacă privesc prezentul: au fost eradicate aceste idei/idealuri? Oare am învățat ceva din aceste episoade de istorie? Oare nu suntem predispuși la o repetiție a greșelilor?  Răul există odată cu binele, iar fără de ele liberul nostru arbitru ar fi fără de sens.  Avem datoria și față de noi, și față de înaintași, dar și față de urmași de a ne spori puterea de a discerne, să ne dezvoltăm înțelepciunea, iar astfel să putem propulsa morala pe o treaptă superioară a spiritului.

Desigur, istoria este istorie, nu trebuie s-o scuzăm în vreun fel. Mircea Eliade spunea că teroarea istoriei stă în imposibilitatea de a o justifica. Dar de ce ar trebui să caut dezvinovățiri la unele acțiuni trecute care nu mai pot schimba prezentul? În definitiv, în istorie sunt scrise faptele noastre colective, deciziile, slăbiciunile, temerile, speranțele noastre, durerile noastre, soluțiile și erorile noastre. Ea păstrează mărturie momentele importante ale umanității, cu bune, cu rele și cu momentele ei importante de cotitură, ea ne arată suișul și coborâșul omenirii.

Încercarea de a justifica retroactiv momente ale istoriei este ca și cum ai încerca să-i reconstruiești sensurile. Mircea Eliade, în Mitul eternei reîntoarceri^[12], spunea că omul modern se autonumește a fi și om istoric, iar asta pentru că  „el se știe și se vrea creator de istorie”, sau cel puțin așa crede el, expunându-se astfel tot mai mult terorii istoriei; așa ar ajunge istoria nu numai, să fie nejustificată, ci mai mult neînțeleasă; iar lipsa înțelegerii va duce la imposibilitatea de a putea învăța ceva din ea. În orice caz, așa cum susține și Popper, nici nu vom putea înțelege istoria dacă subestimăm forța finalităților ei etice^[13], adică dacă nu menținem la suprafață „un sens posibil și compatibil cu demnitatea umană”^[14].

Să fii moralistul trecutului dintr-un timp prezent pare desuet. Până la urmă, și prezentul  este un moment al istoriei; ultimul și cel mai important moment care există. El poartă, de asemenea, în el potențialitatea atât a binelui, cât și a răului. Și devenirea lui ține de decizii, de ce credem că este și cum credem, dorim și voim să fie. Așa a fost întotdeauna. Desigur, diferențele sunt făcute și de înțelegere, și de capacitatea de proiecție a fiecăruia, fie individ, fie comunitate. Dacă vom fi învățat ceva din trecut, rămâne de văzut. Dacă ne vom lăsa ușor ademeniți , iarăși depinde de noi, de înțelepciunea noastră și de ce ideal decidem să urmăm.

Referințe