Zidurile închisorilor comuniste păstrează încă poveștile unor oameni cu o tărie de caracter greu de imaginat. Istorisirile lor ne înfioară și astăzi. În ele este vorba despre tortură și re-educare; despre „spălarea pe creier” și chiar transformarea victimei în torționar (ca în cazul ”experimentului Pitești” sau „fenomenului Pitești”). Dar este vorba și despre eroism, disciplină, iluminare. În închisoare, unii l-au găsit pe Dumnezeu; au învățat să uite, să ierte, să meargă mai departe.

Când vizitezi închisorile comuniste, nu poți să nu te îngrozești; întrebându-te, în același timp, de unde a venit puterea celor fără de putere? De unde au găsit deținuții acea tărie care i-a ajutat să supraviețuiască? Întrebarea e cu atât mai dramatică atunci când deținuții au fost femei. Mii de femei au fost întemnițate în închisorile comuniste. Multe dintre ele au descoperit cum vulnerabilitatea se poate transforma în forță, persistență și acțiune. Elisabeta Rizea a fost una dintre ele.

Venea dintr-o familie în care au fost și alte victime: Gheorghe Șuța, membru al Partidului Național Țărănesc, împușcat în spate, chiar în „ziua alegerilor fără opțiune”, adică 19 Noiembrie 1946. O familie în care binele și răul erau clar delimitate. Pentru Elizabeta Rizea, răul venea de la Răsărit: „(…) care o hi, care o ieși, noi n-avem treabă, numai să nu iasă comuniștii (…) eram îngroziți, vin comuniștii, vin rușii, ne iau pământu, ne duce la colhoz! Eram speriați că o să mâncăm la cazan (…)”^[1], după cum spune Laurenția Belu, fiica vitregă a Elisabetei. Soluția era una singură: rezistența. De aceea, Elisabeta Rizea nu ezită să susțină gruparea Haiducii Muscelului condusă de către Toma Arnăuțoiu care, alături de camaradul său din armată Gheorghe Arsenescu, înființează unul dintre cele mai longevive grupuri de partizani anti-comuniști din România ocupată. Gruparea a fost organizată în 1949, iar la ea au aderat „toți intelectualii satelor (…) fără să țină seamă că sunt țărăniști, liberali sau legionari. Această mișcare nu a fost nici țărănistă, nici liberală, nici legionară, ci anticomunistă și antirusească”^{^[2]} și au fapte destule care „să facă o istorie”^{^[3]}. Nu era o grupare a „bandiților”, așa cum îi numea securitatea, „erau oameni cu carte și oameni deștepți, fruntea satului”^[4], după cum ne spune chiar Elisabeta Rizea.

Jurământul grupării a fost făcut chiar în casa soților Elisabeta și Gheorghe Rizea: „au venit aici și au depus jurământu. A jurat pe armă, pe Evanghelie și pe Cruce. Și jur pe Sfânta Cruce și pe Evanghelie, și ținea crucea în mână, că nu voi trăda niciodată”^{^[5]}. Adesea și întâlnirile grupului aveau loc tot aici. De aceea, casa soților Rizea era numită de securitate „casă de bandiți”. Membrii grupării erau uniți, dincolo de credința comună prin care nu se încredeau în „binele” comunismului, de un simț puternic al loialității pecetluit prin jurământul depus. Iar Elisabeta Rizea va deveni simbolul, de peste timp, al acestei loialități: „Nu-i vindeai, că aveai sânge de român în tine, n-aveai de tâlhar și de bagabond din ăia care nu muncesc și ia banii de pomană, așa, numai pă minciuni”^[6].

Ea dă dovadă de o tărie de caracter și o credință ce cu greu poate fi atinsă. Ori de câte ori era anchetată se ruga la Dumnezeu; se ruga să aibă forța de a îndura și de a nu spune nimic; încheia rugăciunile făcând, cu limba, semnul sfintei cruci: „Doamne, mă rugam, întărește-mă să nu spui nic!”^[7]. Știa că din punct de vedere uman poate ceda, dar știa și că prin credința în Dumnezeu, va putea depăși această condiție. În ciuda atâtor chinuri îndurate și a groazei de a muri împușcată, ea nu încetează a se implica activ în mișcarea de rezistență. Îi aproviziona cu hrană, bani și informații pe care le punea la „căsuța poștală”, o scorbură de copac din „Valea Morii. Așa devine Elisabeta Rizea, alături de ceilalți membri ai grupării și a tuturor celor care-i ajutau pe „bandiți”, „dușman al poporului”.

Printre patimile Elisabetei Rizea

Nu știu cum să numesc puterea extraordinară de reamintire a Elisabetei, nu știu dacă este o binecuvântare sau o povară o asemenea forță, dar ea își amintește, de exemplu, de cea mai crudă bătaie pe care a primit-o de la căpitanul Cârnu:

„m-a dus la miliție într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc (…) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun … și aveam coadă (…) și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, dup frânghie, cum eram legată de mâini. Și mi-a fost frică (…) și țipam, și spuneam – domnule împușcați-mă tăiați-mi capu, scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei (…) când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumu la coadă, mi-a dezlegat păru și m-a lăsat numa-n mâini. Da păr tot nu am…Și după aia, doamnă, m-a dezlegat la mâini, era o căldare cu apă pă sobă acolo și a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine și-a pus sacu așa peste mine. Și-a băgat pă mâna dreaptă un d-ăla de cauciuc (…) și m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna” [8].

Este una din dățile în care, după anchetă, era dusă acasă „în țol”. În Arhiva de Istorie Orală a Centrului International de Studii asupra Comunismului, Cezar Zugravu, consemna în „O antologie a crimei:

„ Cârnu Ioan, căpitan, Nucșoara. L-a bătut pe soțul Elisabetei Rizea de «i-a rupt carnea de pe el». Pe Elisabeta Rizea a agățat-o într-un cui din tavan, de părul împletit în coadă, femeia s-a prăbușit, iar scalpul i-a rămas în tavan. Apoi a bătut-o cu un cauciuc, pe spate. Rănile fiind atât de grave a fost dusă la spital în cele din urmă, însă nu i se putea face nici o injecție, pentru că la orice înțepătură izbucnea sângele. Zece zile Elisabeta Rizea a stat numai în frunte și în genunchi. Cârnu a bătut-o și în spital, într-o rezervă specială”.
Cezar Zugravu – „O antologie a crimei:

În alte interviuri, ca cel din Memorialul Durerii, Elisabeta completa: „M-a trântit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucul, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta”^[9]. Același Cârnu despre care ea mai avea puterea să-și amintească: „El m-a schingiuit. Eu trăiesc încârligată, cum sunt, și cu genunchii scoși, și el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de lângă Foișorul de Foc. Maiestatea a plătit. Mi-au pus cârlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am păr deloc, uite!”^[10]

Prima oară a fost prinsă în 18 Iunie 1949 și, la primăria localității este bătută și ținută nemâncată în subsolul unei case timp de patru zile, iar data de 20 noiembrie 1950, este data la care a fost pentru prima dată arestată când, după cum ea spune, „m-au luat, doamnă, la Câmpulung și m-a bătut iar unu”^[11], iar după un an de anchetă la Pitești, a fost trimisă împreună cu alți deținuți la Jilava, după care Tribunalul Militar București îi dă prima sentință; șase ani de închisoare, iar asta, pentru că o pârâse o „baragladina”, o țigancă pe nume Constanța; că de altfel, dovedise destulă abilitate de a se sustrage ochiului securității; după cum singură recunoaște „m-a ferit Dumnezeu și am știut să mă păzesc”^[12]. De la Jilava a fost mutată la Mislea unde avea să stea în „bocancii aia cazoni, d-ăia de umblă militarii cu ei, și în picioarele goale (…) de sunt azi cotonoagă”^[13]. Aici o va găsi și pe Niculina Mihalache, soția lui Ion Mihalache și nepoata lui Costea Ungureanu, comandant al lui Avram Iancu din timpul Revoluţiei de la 1848, arestată și ea în data 5 august 1949 și condamnată la trei ani de închisoare corecțională pentru omisiune de denunț. Aceasta o va îngriji pe Elisabeta când ea se va îmbolnăvi de icter.

Hotărâtă și tenace, își continuă misiunea fără vreun moment de tăgadă. „Odată ajunsă la Domnești, cu piciorul driept ieram pe asfalt și cu stângu pă roată, driept în fața bisericii, când popa Constantinescu m-a binecuvântat cum fac popii și mi-a spus că băieții sunt bine și mă așteaptă. Atât mi-a trebuit să-mi spună!”^[14]… și i-a mai ajutat pentru încă doi ani. „De când m-au adus din pușcărie, eu am mers târâș. Făceam toate drăciile contra comunismului. Îmi dam drumu’ pe scară în cămașă dă noapte, să creadă că intru-n closet. Aveam cuiele scoase la două uluci și treceam dincolo. Băgam mâncarea pentru partizani într-o grămadă mare de crăci” după cum declară ea într-unele dintre mărturii. Dar asta până în 1958 când are loc un val de arestări. După arestarea fraților Arnăuțoiu, va fi și ea arestată pentru a doua oară. Dusă la anchetă, a fost întrebată de „bandiți”, apoi de „țapi”, cu referire la preoți. Într-unul dintre interviuri povestește cum, înainte de ajunge la anchetă, trecuseră niște capre și niște țapi pe stradă. Așa că ea răspunde, într-o notă ironică: „nu știu, domnule, că a trecut și capre și țapi, da io nu știu ale cui sunt…”^[15]. Ceea ce a urmat aproape că se înțelege; anchetatorul s-a ridicat și, așa cum ea povestește, „când mi-a dat așa un pumn, m-a dat jos și am văzut stele. M-a bătut”. Apoi, ori de câte ori era dusă la anchetă îi punea „tinichea la ochi”. Și a căzut; fie că s-a împiedicat, fie că i s-a pus piedică, . Atunci, cel ce o însoțea, un anume Oprea, a lovit-o cu bocancul și i-a zis: ”fir-ai a dracului de bandită, acum te-aș împușca, da costă glonțul trei lei”^[16]. Vorba aceasta este una care o va urmări toată viața. Ea nu valora, în ochii anchetatorilor, nici trei lei. De data aceasta i s-au pus lanțuri la picioare și a fost băgată „într-un coridor, așa, de pământ, și numai un bec (…) și curgea apă pă dedesupt” ^[17], iar în celulă era o rogojină „ruptă și udă”. Acolo era și Maria Plop, singura femeie membră a grupului de partizani care a rezistat în munți din 1949, până în 1958. Elisabeta protestează. Ea nu a stat în munți și, totuși, are lanturi la picioare. Răspunsul nu întârzie să apară: „dumneata ești din tulpină și rădăcină de neam de țărăniști și liberali”^[18]. Acum pedeapsa dată a fost de „dooșcinci de ani de muncă silnică, confiscarea totală a averii” și zece ani de „degradare civică”.

În 1964, odată cu decretul de amnistiere generală din 29 iulie, este eliberată. La ieșirea din închisoare, unul care nici nu o anchetase, nici nu o bătuse, a chinuit-o cu vorbe. Aceste vorbe au fost pentru ea mai mult decât orice tortură: „când te duci acasă și-i trece pe lângă casa ta, să tragi capul în altă parte (…) că alea nu mai sunt ale tale”^{^[19]}. Atunci s-a reîntâlnit cu soțul și cele două fiice. Fiecare dintre ei cunoscuse mediul închisorii.

Cele prezentate anterior sunt doar o parte, o mică parte, poate prea mică dintre cele pătimite de către Elisabeta Rizea. E greu să descrii în câteva rânduri acest ecou al unui strigăt profund; și-mi pun aceeași întrebare ca și Irina Niculau în cuvântul editorului scris la Povestea Elisabetei Rizea: oare cum aș putea să prezint cât mai succint „acest vaiet profund”? Cum aș putea să las nealterată această „spovedanie”, după cum numește cartea Gabriel Liiceanu? Așa că am ales să o las să vorbească, în bună măsură, pe Elisabeta Rizea prin transcrierea propriilor ei vorbe. Am convingerea că, totuși, multe lucruri au rămas nespuse; că și mai multă durere a existat acolo.

În orice caz, ieșirea din închisoare nu a ferit-o de ochii securității. Poate că ne-am aștepta ca odată cu Revoluția din 1989 să-și fi găsit liniștea. Nu a fost așa. La primele alegeri Elisabeta Rizea mergea prin sat și spunea consătenilor să nu voteze același partid, dar autoritățile au luat-o și au internat-o în spitalul din Pitești pentru „diagnosticare”^[20]. Ea a reușit să plece de acolo și s-a întors în sat unde a „continuat” sfătuirea sătenilor.

În 1992, a dat interviul pentru „Memorialul durerii”, iar în 2001 este vizitată de către regele Mihai I. Nu era prima dată când îl vedea. Se mai văzuseră. În casele lui Arnăuțoiu era Fundația regală. Toamna veneau aici studenții; erau șezători la care se spuneau ghicitori, iar la una a fost prezent și regele. Elisabeta era o femeie plină de haz așa că, la un moment dat, l-a făcut să râdă la vorbele ei. Acesta a luat-o lângă el și a împărțit porumbul copt cu ea, iar ei i-a dat „partea cu boabele mai mari”.

Gabriel Liiceanu, scriind prefața cărții Povestea Elisabetei Rizea din Nucușoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi, numește aceste mărturii „spovedanie”. Stau, totuși, și mă întreb: să fie ele doar spovedania unui suflet chinuit, sau strigătul istoriei pentru tragerea de învățăminte din partea aceea a ei care s-a vrut a fi ascunsă și siluită? mă gândesc la acea parte „din miezul însângerat al lumii noastre, agresându-ne conștiințele și obligându-ne ca martori sau părtași la o atitudine”^[21]; acea parte care ne obligă la luare aminte pentru a evita păcatul „eternei țineri de minte a răului”. Acest păcat ne va alimenta ura, acea ură ce ne va arunca în valea neagră a răzbunării. Răzbunarea, în cele din urmă, ne va face să ratăm „înfăptuirea dreptății” și ne poate arunca în vâltoarea unei eterne repetiții prin acea uitare „în imediat”.

Cei ce au pătimit nu vor să devină sub nicio formă călăi, ei au vrut ca adevărul lor să fie spus, iar conștiința celor ce-l aud să hotărască partea binelui. pentru că „lumea va fi limpezită” doar atunci când lipsei de umanitate a călăului nu i se va mai ține partea, iar conștiința umană va arunca astfel de comportamente să rătăcească pe tărâmul întunecat al răului.

În loc de încheiere

Orice conștiință care se vrea a fi umană greu poate concepe așa ceva, și totuși a fost nu demult … și nu am cuvinte în a mai spune ceva, că oricum nu știu dacă aș putea spune mai bine și mai profund decât a făcut-o Gabriel Liiceanu în prefața la o spovedanie; așa că mă voi folosi de cuvintele lui pentru încheiere, iar asta pentru că este greu de vorbit despre „cel mai încâlcit nod din istoria lumii (…) alcătuit din trupuri încolăcite (…) prinse laolaltă cu înțelepciune drăcească, acest nod mare cât un munte ce nu putea fi dezlegat de nicio mână de om, deși făcut de oameni, cu viețile lor, cu abjecția, speranța, idealurile, chinurile și moartea lor (…) acest nod, intrat în istoria lumii sub numele de comunism” care avea legi pentru cele mai teribile atrocități și la umbra cărora „dinții se smulg în numele poporului”. Dincolo de acestea, nu încape decât tăcerea, contemplarea și încercarea măcar de a „limpezi lumea ” fiecare în propria lui conștiință.

Bibliografie:

Nicolau , I., & Nițu, T. (Eds.). (2019). Povestea Elisabetei Rizea din Nucușoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi. București: Editura Humanitas.