Când adevărul iese la iveală și se naște filosofia: cazul Socrate la Cafeneaua filosofică

N-am plănuit ca edițiile din acest an ale Cafenelei filosofice de vineri să fie legate tematic între ele. Dar lucrurile se leagă uneori pe deasupra capetelor noastre. Astfel încât, după fascinanta discuție de vinerea trecută, despre adevărul care „iese mereu la iveală” vom discuta din nou, vineri, 8 noiembrie, despre adevărul care iese la suprafață. De data aceasta, aducând cu el, filosofia.

Cătălin Cioabă în dialog cu Raluca Bujor. Despre unicitatea lui Socrate. Socrate, cel atins de zeu și sfătuit de daimon, Socrate care le spunea atenienilor că este un dar trimis de sus… o muscă care nu-i lasă să doarmă. Filosoful atipic și apărut de nicăieri, filosoful care nu scrie ci se învăluie în renumele său pentru a construi marea enigmă a filosofiei occidentale. Sau filosoful dintotdeauna, nu-prea-acasă printre semenii săi (pe care încearcă, totuși, să-i educe), exersând, zi de zi, autenticitatea?

O primă luare de poziție aici. Este Socrate asemenea fiecăruia dintre noi? Și un răspuns aici: toată povestea înțelepciunii lui Socrate este, în fond, o poveste de fabricație platoniciană. Iar Platon avea o imaginație de poet.

Voi ce spuneți?

Live, vineri, 8 noiembrie, ora 18. Nu uitați să vă înscrieți, numărul de locuri este (extrem de) limitat.

Socrate în căutarea adevărului despre Socrate

Cătălin Cioabă

„Nu ești de bună-credință, Meletos, iar acum – nici față de tine însuți“, spune Socrate atunci când își audiază acuzatorul în fața Adunării Poporului (26 e). Ține să-l întrebe el însuși câteva lucruri „la scenă deschisă“, așa cum făcea în piețele Atenei, „printre tarabele zarafilor“, tocmai pentru a arăta că Meletos „se preface plin de râvnă și de grijă pentru lucruri de care nu i-a păsat niciodată“ (24 c) E un episod de audiere (a lui Meletos) inclusă într-o altă audiere (a lui Socrate). Acuzatul se transformă în acuzator.

socratesDar pot fi oare dovedite reaua-credință, respectiv buna-credință? Cu ce mijloace, cu ce dovezi? Cum poți să scoți la iveală, vizibil pentru oricine, faptul că unui om nu-i pasă cu adevărat, că se preface? Nu e vorba de un lucru despre care doar cel incriminat poate da mărturie? Sau nici măcar el?

Complementar, pe tot parcursul Apărării, Socrate caută să convingă auditoriul de buna lui credință. Ceea ce nu e deloc simplu. Pretinde de la bun început, cu o fermitate care nu poate să nu sară în ochi: „de la mine veți auzi adevărul întreg“, dar spune asta ca să se scuze într-un fel că nu va vorbi cu cuvinte alese, ci în felul lui obișnuit, creând o opoziție clară între „a fi un vorbitor grozav“ și „a spune adevărul“. Filozofia și oratoria își iau rămas bun în acest punct.

Buna-credință a lui Socrate e dovedită nu atât de vorbele lui, de afirmarea ei directă (și ce preț ar pune cineva pe mărturisirea că, da, sunt de bună credință?), cât din faptele sale. Doar ele vin să confere temei și acoperire vorbelor lui. Iar faptele sunt acestea:

Chairephon, un om „aprig în orice se apuca să facă“, a îndrăznit să întrebe Zeul de la Delfi dacă există cineva mai înțelept decât Socrate, iar Pitia i-a răspuns că nu e nimeni mai înțelept (21 a). Cu asta, orice discuție ar fi fost închisă. Căci oracolul are întotdeauna dreptate, el nu minte și nu poate greși. Este, adică, infailibil.

Socrate știe că răspunsul este infailibil și îl consideră ca atare, însă știe că oracolul nu răspundea direct, nemijlocit, ci vorbele sale aveau mereu un tâlc, care trebuie descifrat: „Oare ce spune Zeul și cu ce tâlc?“ Aceasta este prima faptă a lui. Nu se mulțumește cu răspunsul brut, ci pornește o „cercetare“ ca să găsească „tâlcul“ răspunsului. Merge la „cei care erau socotiți înțelepți“ – oameni politici, poeți, meșteșugari – și constată că aceștia erau înțelepți (pricepuți) în multe privințe, însă „fiecare credea că este cât se poate de înțelept și în celelalte privințe“ (22 d). Exact această constatare îl face să înțeleagă ce spunea Oracolul: că „înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic“ (23 a) în condițiile în care ajungi să îți închipui ceva ce nu știi.

Redând înțelesul vorbei zeiești, Socrate își pune propriul nume între ghilimele (îl pune în suspensie) și descoperă că nu despre el însuși e vorba de fapt în spusa zeului, ci despre toți oamenii: „cetățeni, mă tem că înțelept e numai Zeul și, prin vorbele oracolului, el spune că înțelepciunea omenească valorează puțin sau chiar nimic; și mi se pare că acel lucru îl numește «Socrate», folosindu-se de numele meu ca să facă din mine o pildă.“ (23 a-b). Infailibilul oracol spune despre cunoașterea omenească că este funciar failibilă.

Iar de lucrul acesta își dă seama nimeni altul decât Socrate, care pricepe că răspunsul nu privește măsura propriei înțelepciuni, ci exprimă condiția cunoașterii umane. O cunoaștere care trebuie să admită că poate fi dovedită la o adică drept falsă, că este prin esența ei supusă greșelii, că este funciar failibilă.

Adevărul despre Socrate este un adevăr despre toți oamenii.

Un asfințit ce nu se mai termină….

Partea a II-a

Dana Jalobeanu

Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta, traducere de Ion Covaci, Humanitas, 2012.

Dacă recitim romanul din perspectiva unui adevăr care nu doarme, a unui adevăr care strigă și „iese mereu la iveală”, ne sar în ochi imediat episoadele în care rolul central îl joacă „dezvăluirea”, demascarea. Moartea lui Berlioz dezvăluie adevărata natură a imposturii celor adunați în jurul „casei de creație” a Massolit, falșii scriitori, profitori ai regimului. Disparițiile misterioase din apartamentul 50 (cap. VII. Un apartament cu cântec) dezvăluie tehnicile securității de a urmări „dușmanii de clasă”, burghezia care mai încerca încă să-și păstreze o brumă din fosta avere. În diverse momente cheie ale acțiunii vedem directori de teatru, secretari literari, directori de redacții literare sau chiar pe directorul sanatoriului psihiatric, dând telefoane „acolo unde trebuie” și raportând, ierarhic, superiorilor.

Continue reading Un asfințit ce nu se mai termină….

Un asfințit ce nu se mai termină…

Dana Jalobeanu

(partea I)

Mihail Bugakov, Maestrul și Margareta, traducere de Ion Covaci, Humanitas, 2012

Cum poți scrie, azi, despre Maestrul și Margareta ? Poți începe, cuminte, spunând că este unul dintre marile romane ale secolului XX. Că e un roman-mărturie, un roman creator de istorie literară și mitologii culturale. Sau poți începe spunând că cititorul care deschide, azi, Maestrul și Margareta se află în fața unui miracol. Ține în mână o carte a cărei supraviețuire era imposibilă. O carte care a ajuns la noi în ciuda faptului că nu trebuia să fie scrisă. Un întreg aparat de represiune a fost angajat în împiedicarea scrierii ei. Între 1929 și 1940, viața lui Mihail Bulgakov a fost un coșmar. Imaginați-vă un autor popular interzis, trăind din faima scrierilor de tinerețe (dar și a celebrității câștigate ca actor, regizor, scenarist, director de teatru), urmărit, anchetat, ai cărui prieteni dispar în mod misterios, ale cărui manuscrise sunt în mod repetat confiscate… Maestrul și Margareta este o carte al cărei manuscris a fost ars, confiscat, rescris, ascuns și interzis. O carte despre care aproape că putem spune că a renăscut mereu din cenușă. V-aș propune să reflectăm puțin la această supraviețuire miraculoasă. Și la efectele ei.



Continue reading Un asfințit ce nu se mai termină…

„Maestrul și Margareta” la Cafeneaua filosofică: De ce adevărul iese mereu la iveală?

Reluăm Cafeneaua filosofică de vineri seara cu o discuție pe marginea romanului lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta. Una dintre marile cărți ale secolului XX. Vom vorbi despre destinul fabulos al cărții, despre tipurile de interpretare propuse până în prezent pentru acest roman care a fost citit în cele mai diferite moduri (roman de dragoste, satiră menipeană, roman „cu cheie”, o evanghelie gnostică etc.).

Vom porni de la lecturile noastre pentru a ne întreba, împreună, de ce adevărul pare să aibă această proprietate specială de a ieși mereu la suprafață?

În dialog: Dana Jalobeanu și Cătălin Cioabă, moderați de Grigore Vida.

Vă așteptăm deci vineri, 25 octombrie, de la ora 18, la cafeneaua La petite bouffe, în Cotroceni. Nu uitați că trebuie să vă înscrieți prin email, locurile sunt limitate.

Cafeneaua filozofică de vineri seara. Despre (ne)fericirea tiranilor

O discuție între Ana Petrache și Iovan Drehe, moderată de Grigore Vida, despre relația între filozofie și politică, pornind de la disputa dintre Leo Strauss și Alexandre Kojève. Trebuie filozofia și politica să rămână separate, ori e de dorit, dacă nu o contopire, atunci o reconciliere a lor? Ori poate că politica trebuie să devină ancilla philosophiae?

Înregistrarea poate fi vizionată aici.

Cafeneaua filozofică de vineri seara. Dreptate și lege în „Antigona”

O discuție între Filotheia Bogoiu și Vichi Ciocani, moderată de Grigore Vida, despre Antigona lui Sofocle. Printre temele abordate s-au numărat: legea naturală la Aristotel și posibilitatea aplicării acestui concept în Antigona; interpretarea lui Hegel a tragediei ca înfruntare între două forțe egale, fiecare la fel de îndreptățite: individul și statul; reținerea lui Goethe față de pasajul în care Antigona afirmă că nu s-ar fi sacrificat pentru nimeni altcineva în afară de fratele ei.

Înregistrarea poate fi vizionată aici.

Sic semper tyrannis

Iovan Drehe

Aceste cuvinte ar fi fost rostite de Brutus atunci când Iulius Cezar a fost asasinat. Este ușor de înțeles de ce tiranii, sau cei considerați a fi, nu au avut o reputație prea bună încă din cele mai vechi timpuri. Atunci când a fost întrebat care este cel mai rar lucru pe care l-a văzut, filosoful Thales ar fi răspuns: „un tiran bătrân”. Tiranicidul pare să fi fost un sport politic chiar recomandat pentru sănătatea publică, autori foarte influenți precum Cicero, Seneca sau Toma din Aquino găsindu-i justificări din perspectiva binelui comun. Nici istoria mai recentă nu pare a face excepție din acest punct de vedere, Mussolini, Ceaușescu sau Gaddafi fiind doar câțiva dintr-o listă mai lungă de conducători care au fost văzuți ca tirani.

Continue reading Sic semper tyrannis

Cafeneaua filozofică de vineri seara. La Rochefoucauld: moralist sau filozof?

O discuție între Cătălin Avramescu și Ștefan Vianu, moderată de Dana Jalobeanu, despre Maximele lui La Rochefoucauld, recent traduse de cei doi invitați. Printre temele abordate s-au numărat: critica lui La Rochefoucauld a filozofiilor morale antice, situarea sa între filozofie și literatură, actualitatea pe care o au astăzi Maximele (asimilate mai mult decât se bănuiește), „cinismul” său.

Înregistrarea poate fi vizionată aici.

Cafeneaua filozofică de vineri seara. Heidegger și Wittgenstein: întoarcerea filozofiei la cotidian

O dezbatere între Cătălin Cioabă și Mihai Ometiță, moderată de Grigore Vida, despre Heidegger, Wittgenstein și întoacerea filozofiei la cotidian. S-au discutat, între altele, diferitele sensuri ale „cotidianului”, depășirea metafizicii și statutul unei filozofii fără „metodă”, deosebirile dintre perioada timpurie și cea târzie a celor doi filozofi, înrâurirea lui Tolstoi asupra lor.

Înregistrarea poate fi vizionată aici.