The Two Cultures II. Despre valoarea personală a culturii

Alexandru Liciu

În ceea ce urmează veți găsi vreo două rânduri cu privire la o altă dispută ”culturală”, despre care se spune adesea că o precede pe cea dintre C.P.Snow & Leavis (sau că cea de-a doua descinde din cea dintâi). Disputa despre care voi vorbi are loc prin 1880-1890, în mai multe replici (unele publice și ușor de găsit, altele mai private și cunoscute mai degrabă indirect[1]) între T.H.Huxley și M. Arnold.

Thomas Huxley, bunicul lui Aldous Huxley, este cunoscut publicului larg pentru sprijinul necondiționat dat teoriei –pe atunci noi și controversate- a evoluției prin selecție naturală. Naturalist și anatomist (categorii ale vremii associate cu studiul viului și cu profesia medicală), profesor la Royal School of Mines; răzvrătit împortiva popularizării proaste- în opinia lui- a științei pe care o fac jurnaliștii, își constuiește un model alternativ de popularizare, centrat pe idea că omul de știință este singurul în măsură să inițieze publicul în misterul științificității, și ajunge astfel să fie văzut drept unul dintre principalii comunicatori ai noii științe a biologiei (cf. Lightman 2007, 2010). Matthew Arnold, pe de altă parte, mai puțin cunoscut publicului de azi, pare să fie antagonistul lui Huxley. Iar asta din mai multe pricini, dar poate mai ales pentru că Huxley pornește în carieră ceva mai ”de jos” decât Arnold. Predând pe la instituții cu caracter vocațional, vorbind la deschiderea unor colegii de comerț, Huxley pare din afara establishmentului, din care face parte tocmai Arnold ; ”oxonian”, poet și clasicist, Arnold ajunge cu relativă ușurință să țină prelegeri prestigioase la Cambridge și prin colegiile americane (cf. Collini 1998). Însă ce e interesat e că acest antagonism a ajuns să fie privit tot în termeni de clash ”între două culturi”, precum în cazul Snow & Leavis.

Disclaimer: deși unii văd dispua dintre Arnold și Huxley drept o prefigurare directă a celebrului conflict C.P. Snow vs. Leavis (cu diferența că prima dispută este adesea văzută drept mult mai amicală și manierată decât cea din urmă. Am putea numi această perspectivă teza White (White 2003, 2005)), alții s-au străduit să arate că cele două dispute sunt mai degrabă diferite, și că, mai mult decât atât, în disputa Arnold vs. Huxley nu sunt ancorate două culturi, ci doar două perspective foarte particulare (naturalism științific vs establishmentul anglican de tip Oxbridge), de altfel deosebit de trecătoare și mult mai puțin semnificative dacă ne uităm la ce presupune înregul angrenaj al unui război între culturile secolului XIX britanic (aici am avea de-a face cu oricâte categorii și permutări putem număra: ”idealism britanic”, ”știință aristocrată”, spiritualiști, materialiști, adepți ai teologiei naturale, reprezentanți ai ”științelor tari”, și câte și mai câte alte facțiuni) (Lightman 2010).

Un dialog, nu o dispută

Dar cred că avem de câștigat dacă ne uităm (cel puțin la) câteva episoade ale disputei in its own right. Aș spune chiar dialogului, pentru că da, numărul de invective din Arnold & Huxley este semnificativ redus față de cel din Snow & Lewis; ba este chiar egal cu zero; sau chiar mai mult, Arnold & Huxley reprezintă dialogul cordial între doi vechi amici (cf. Armytage 1953 pentru o mostră a scrisorilor schimbate de cei doi).

Povestea începe cu o lucrare semnată de Arnold, Culture and Anarchy, despre rolul culturii în politică. Luptând împotriva unui concept vag definit de anarhie (un fel de lipsă de cooperare socială, de dis-unitate civică, dar care nu include totuși violență civilă sau polițienească), Arnold ne propune ca soluție un concept (la început tot vag definit) de cultură. Pentru el, există două noțiuni de cultură, una ancorată în curiozitate, iar cealaltă în spiritul civic și ”grija pentru aproapele”. Doar că și curiozitatea, ne spune Arnold, se bifurcă. Una este curiozitatea ”viciată”, trucată și scindată, asemănată de Arnold cu o boală (”a curiosity about intelelctual matters which is futile, and merely a disease”), iar alta este curiozitatea serioasă, pură, ce caută adevărul pentru sine însuși, dar ce poate servi și drept exercițiu de antrenament al minții (“a desire after the things of the mind simply for their own sakes and for the pleasure of seeing them as they are”, dar cuplat și cu faptul că ” “the very desire to see thing as they are implies a balance and regulation of the mind”). Cea de-a doua sună atât de bine încât probabil vă așteptați ca, în continuare, Arnold să scrie o întreagă apologie a acestei ”culturi a științei”, după cum urmează să o numească- cultura științei este, așadar, o cultură izvorâtă din căutarea dezinteresată a adevărului din natură.[1]

Înspre o valoare a ”personalului” în cultură

Însă asta nu se întâmplă. Arnold alege alte două căi. Mai întâi, cultura spiritului social, a iubirii față de semeni, definită drept o continuă perfecționare a sinelui (”a study of perfection”), dar cu scopuri finalmente de nivel macro. Rolul politic al culturii astfel definite, ne zice Arnold, e de a ne învăța să fim, în mijlocul tuturor, un Socrate lucid, ce repetă îndemnul delfic ”cunoaște-te pe tine însuți!”, pentru a putea ajunge, de fapt, cărămidă cu cărămidă, la o perfectare a societății. Dar mai există o dimensiune interesantă a culturii, pentru Arnold, diferită de cea ”științifică” sau ”socială”. Aș spune că Arnold ne oferă și o variantă de cultură personală, anti-establishment (deși el însuși a fost văzut cel mai adesea drept fix arhetipul păturii dominante). Tot în acest eseu, Arnold se întreabă ce rol au cărțile și cititul pentru cultură. Există- cred că acceptăm cu toții- asumpția că omul cult e ”citit”, sau ”are carte”, ba chiar –și cu atât mai important pentru concepția discutată aici- omul cult trece prin anumite lecturi ”formatoare” și ”necesare” (fiecare aici își poate aminti de clasicii literaturii, de pildă). Însă Arnold e împotriva unui anumit tip de ”cunoaștere din cărți” (bookish knowledge), cea din pricina căreia cultura e pe nedrept asemuită cu un demers pedantic și fără rost; ba chiar nu înțelege de ce cultura a fost vreodată privită așa, și sugerează că pentru treburile pedantice ne-ar trebui alt cuvânt cu totul (“from the faults and weakness of bookmen a notion of something bookish, pedantic, and futile has got itself more or less connected with the word culture, and that it is a pity we cannot use a word more perfectly free from all shadow of reproach”). Dar atunci ce mai înseamnă cultura? Desigur, lectura rămâne o practică necesară. Însă, e de părere Arnold, mai e nevoie de un pas în plus, cumva opus obligativității unei curricule fixe. Acest pas ar putea fi numit aproprierea culturii, ”digerarea” cunoașterii și personalizarea acesteia, în funcție de un scop personal, cunoscut de fiecare doar în mod privat. Poate că pentru unii (Arnold speră că pentru cei mai mulți) lecturile cu iz personal rămân totuși cele dificile (clasicii sau literatura modernă), în timp ce pentru alții orizontul lor cultural se poate reduce la ”a-și citi doar scrisorile și ziarul”, iar pentru Arnold, atâta timp cât acestea din urmă sunt grăitoare, încă vorbim de cultură.

”And yet, as futile as are many bookmen, and helpless as books and reading often prove for bringing nearer to perfection those who use them, one must, I think, be struck more and more, the longer one lives, to find how much, in our present society, a man’s life of each day depends for its solidity and value on whether he reads during that day, and, far more still, on what he reads during it. More and more he who examines himself will find the difference it makes to him, at the end of any given day, whether or no he has pursued his avocations throughout it without reading at all; and whether or no, having read something, he has read the newspapers only. This, however, is a matter for each man’s private conscience and experience. If a man without books or reading, or reading nothing but his letters and the newspapers, gets nevertheless a fresh and free play of the best thoughts upon his stock notions and habits, he has got culture. He has got that for which we prize and recommend culture, he has got that which at the present moment we seek culture that it may give us. This inward operation is the very life and essence of culture, as we conceive it.”

Știința și umanioarele- viziuni incompatibile despre lume?

Despre Thomas Huxley se spune că răspunde unei părți din ce am văzut până acum. Cred că asta e adevărat doar până într-un punct, dat fiind că întrega critică din Science and Culture mai că se axează pe un singur fragment din destul de amplul eseu al lui Arnold, și anume cel în conformitate cu care cultura poate fi definită drept:

“a pursuit of our total perfection by means of getting to know, on all the matters which most concern us, the best which has been thought and said in the world, and, through this knowledge, turning a stream of fresh and free thought upon our stock notions and habits, which we now follow staunchly but mechanically, vainly imagining that there is a virtue in following the staunchly which makes up for the mischief of following them mechanically”

Huxley lucrează cu concepte cel puțin la fel de vagi precum cele oferite de Arnold. Nu definește stricto sensu știința, însă ne spune că cea mai paradigmatică formă a ei e fizica (”physical science”). Pentru el, istoria cunoașterii se desfășoară în „bătălii”. Astăzi, cultura clasică și cea modernă, tributare unei realități învechite, se luptă cu știința emergentă (precum, de exemplu, cultura greacă a câștigat ”bătălia” împotriva celei latine în Renaștere). Interesant că, în principiu nimeni nu are autoritatea de a vorbi de partea științei, pentru că aceasta e prea nouă și neunitară. Știința e asemuită unei lupte de gherilă, în care fiecare luptă pentru el însuși (”for it must be admitted to be somewhat of a guerilla force, composed largely of irregulars, each of whom fights pretty much for his own hand”). Doar că Huxley mai face încă un pas, zicând că totuși el e un fel de veteran pe acest câmp de luptă (este ”a full private”), și de asta se încumetă se discute despre știință. Însă perspectiva dinspre care ne vorbește creează o ciudată dihotomie între o educație pe de-a-ntregul ”literară”, și una totalmente ”științifică”. Nemulțumit că literații ajung oameni de cultură, în timp ce oamenii de știință doar ”simpli” specialiști, și legându-se de fragmentul de mai sus, Huxley susține că putem obține ”cea mai bună cunoaștere posiblă”, care ”ne poate reîmprospăta (și explica) comportamentele noastre prezente” din știință, nu doar din disciplinele literare. Ba chiar mai mult, dacă ar fi să alegem, ar trebui să mergem pe varianta unei educații cap-coadă ”științifice”, nouă, revoluționară (în accord cu technologia). De remarcat cum, pentru Huxley, atât știința, cât și umanioarele, nu se reduc doar la metodele folosite de fiecare, ci reprezină un soi de viziune (metafizică ?) generală și totalizantă despre lume, ce apare și sub ciudata frazare de ”criticism of life”. De unde și incompatibilitatea celor două.

Din nou despre dimensiunea personală a culturii

Replica finală (cel puțin din spațiul public) a dezbaterii îi aparține lui Arnold. Platon, ne zice Arnold în Literature and Science, preferă Ideile imuabile în majorul detriment al îndeletnicirilor practice. Dar, lucrurile fiind văzute astfel, ce ne mai facem cu Platon- se întreabă unii- în societatea industrializată de sec. XIX? (Aici fiecare cititor poate trasa propria paralelă și cu lumea de azi). Platon ar fi reprezentativ pentru oamenii cu mult timp liber, și scutiți de munci zilnice (”persons of leisure”), din care avem din ce în ce mai puțini astăzi. Însă Arnold îl va apăra tocmai pe Platon.

Pentru Arnold, Huxley pare să nu zică mai nimic nou. Ce spune acesta din urmă nu e decât o critică uzuală a belles lettres, mai ales dacă le înțelegi drept un umanism superficial (prin urmare opus științei pozitive), in timp ce prin studiul lui Platon Arnold înțelege altceva. Studiul lui Platon poate avea și el standarde de științificitate (și aici Arnold recunoaște că mai e de lucru), în sensul că, desigur, a fi ”literat” nu se rezuma la o cunoaștere superficială a limbii greci și latine, ci înseamnă a avea o perspectivă cât mai aprofundată, de savant, ”științiică” a acesteia. Dar acesta este doar un ideal, de unde rezultă că acest tip de educație nu se adresează doar celor cu mult timp liber, ci oricui, reiterndu-se astfel dimensiunea personală de mai devreme (Platon ne e de folos ”whether we are preparing ourselves for a hereditary seat in the English House of Lords or for the pork trade in Chicago”).

În răspunsul lui Arnold primim și o interesantă lecție de epistemologie. Cunoașterea, ne spune el, nu e izolată, ci însoțită de tendința (”impulsul”, cum îl numește el) de a o lega cu anumit sens despre ce e bine sau frumos. Finalmente, acesta este răspunsul pe care Arnold îl oferă întrebării ”de ce nu putem avea o educație cu totul științifică?”, adresată de Huxley. O cunoaștere cu totul științifică, în sensul lui Huxley, ar cuprinde și viziuni cu privire la ce bine sau frumos, iar Arnold subliniază că această mișcare nu ține (neapărat, în viziunea lui) de competențele științei. Pentru Arnold, o observație științifică poate fi ”apropriată” și integrată într-o viziune totalizantă despre viață (y compris o noțiune de bine sau de frumos) prin intermediul umanioarelor. Poate exista poezie sau proză despre știință. Însă prevalentă este iar opțiunea personală: în cazul lui Darwin, poezia și religia nu-și au locul, pentru că acesta ar fi ales să-și extragă viziunie metafizice tot din disciplina istoriei naturale[1]. Dar pentru mulți alții, ne arată Arnold, fie ei și scientifically minded, rămâne mereu, în amplul puzzle al viziunii despre viață, loc de poezie, artă, teologie.

Concluzie

La finalul dezbaterii, rămânem cu o concepție mai largă și mai inclusivă despre umanioare și știință. Dacă, așa cum ne sfătuiește Arnold, reușim să ne îndepărtăm de viziunea că cele două ar fi monoblocuri de nereconciliat, vom obține alianțe productive. După cum remarcă și el, Elementele lui Euclid și Principia lui Newton sunt în egală măsură opere științifice și producții literare, căci sunt grăitoare și „specialistului” din sfera științelor, și ”eruditului” din sfera belles-lettres (și oricui situat între aceste două categorii, fiecare cititor mai poate adăuga). Dar și în mod convers, putem fi de acord cu Huxley că ”oamenii de cultură” (orice ar însemna asta) pot proveni în egală măsură dinspre umanioare și dinspre știință.

---

[1] Pentru o etapizare a disputei amicabile, vezi Roos 1977 și White 2003, 81-94;

[1] Probabil în spiritul teologiei naturale- și asta îl va deranja pe Huxley-, dar aici speculez;

[1] Huxley este adesea văzut și ca un premergător al nefericitului darwinism social, deși nu a fost cel mai agresiv susținător al acestuia (cf. Lightman 2010). Este regretabil că viziunea sa discutată aici pare atât de mult în concordanță cu această groaznică mișcare. Huxley poate fi văzut și drept vinovat de eroarea naturalisă, care presupune credința că putem deriva în mod valid norme din fapte (în acest caz, norme de conduită din cadrul teoretic propus de Darwin).

Câteva repere bibliografice

Arnold, Matthew, Culture and Anarchy, OUP, 2006, ediție îngrijită de Jane Garnett;

Arnold, Matthew, ”Literature and Scince”, ediție îngriită de Ian Lancashire, varianta din Statele Unite, 1883;

Huxley, Thomas, ”Science and Culture”, în Modern History Sourcebook, Fordham University;

Armytage, W. H. G., ”Matthew Arnold and T. H. Huxley: Some New Letters 1870-80”, The Review of English Studies, 1953;

Lightman, Bernard, ”Science and culture”, în The Cambridge Companion to Victorian Culture, CUP, 2010;

Roos, David, ”Matthew Arnold and Thomas Henry Huxley: Two Speeched at the Royal Academy, 1881 and 1883”, Modern Philology, 1977;

Snow, C.P., Collini, Stefan, The Two Cultures, CUP, 1998;

White, Paul, Thomas Huxley. Making the ”Man of Science”, CUP, 2003;

White, Paul, ”Ministers of Culture: Arnold, Huxley, and Liberal Anglican Reform of Learning”, History of Science, 2005.