În ziua de azi suntem învățați că discursul științific este specializat, esoteric și direcționat precis; că știință se face în revistele „de specialitate” și se discută în interiorul comunităților. În același timp, spațiul public este invadat de discursuri despre știință. De tot mai multe astfel de discursuri, adesea grupate, fără discriminare, în categoria popular science. Când ele sunt, de fapt, foarte diverse.

Tradiția alchimică este aproape la fel de veche ca filosofia. Avem manuscrise alchimice antice, medievale, renascentiste, moderne, Ele au trezit curiozitatea istoricilor, dar și pe a cercetătorilor și savanților... din toate timpurile. De la Roger Bacon la Francis Bacon, de la Albert cel Mare la Isaac Newton, mulți dintre filosofii de primă mărime au avut și o reputație de alchimiști.

Să-i ceri unui om de știință să facă filosofia științei seamănă cel mai adesea cu a pune un artist să facă estetică: de altfel, cum ar putea avansa în domeniul lui, dacă s-ar preocupa neîncetat de fundamente? Să-i lăsăm pe savanți să-și vadă de lucru și să ne uităm cu un ochi filosofic la ceea ce ei fac. În ce mă privește, mereu mi s-a părut că din bagajul cu care omul de știință pleacă să cerceteze natura fac parte câteva idei pe cât de luminoase, pe atât de tradiționale: că realitatea așteaptă să fie descoperită, că există o ordine rațională a lucrurilor și că, prin urmare, adevărul poate fi, încetul cu încetul, atins.