Toate cărțile au o viață a lor; cu suișuri, coborâșuri și întorsături de situație neașteptate. O viață care le face adesea să se transforme, să fie receptate când într-un fel, când în altul, uneori ajungând să însemne exact opusul a ceea ce spuneau odată. În fiecare carte există ceva din straniul destin al doctorului Jekill, cu al său Mr. Hyde. Dar parcă nicio carte nu ilustrează această teorie mai bine decât Utopia lui Thomas Morus.
La sfârșitul cărții a IX-a a Republicii, participanții la dialog vorbesc locul în care s-ar putea găsi cetatea „pe care am cercetat-o și am durat-o”, „aceea întemeiată pe raționamente” și spun că ea ..... nu se află nicăieri pe pământ. Probabil însă că celui ce vrea s-o vadă şi care, văzând-o, vrea să se zidească pe sine, îi stă la îndemână un model în cer. Nu-i nicio deosebire dacă cetatea există undeva, ori dacă va exista în viitor; el ar urma să facă doar ceea ce îi aparţine ei şi nici unei alteia.
În 8 aprilie 1610, Johannes Kepler, matematician imperial la curtea din Praga, primește un pachet trimis de ambasadorul Toscanei. În pachet, se găsește un pamflet de câteva zeci de pagini – un articol extins, am spune azi – care avea să schimbe soarta astronomiei. Anunțul stelar (publicat doar câteva zile înainte) informează publicul european cu privire la marile descoperiri astronomice realizate de Galileo Galilei, matematician și filosof florentin, cu ajutorul unui nou instrument care „aduce planetele mai aproape”.
În mod normal, nu v-aș fi recomandat cartea asta. Deși ea mi-a fost un prieten nebănuit într-unul dintre ultimele zboruri (mai țineți minte când zburam cu avionul?). Fiecare dintre noi are prieteni din copilărie și modele de adolescență pe care nu vrea neapărat să le împartă cu ceilalți. Iar pentru mine, parte din farmecul acestei cărți este că am citit-o auzind, de fapt, vocea lui Jeeves. Căci cine l-a mai jucat pe Jeeves precum Stephen Fry? Dar astea sunt lucruri pentru fan-club-ul Wodehouse (care numără milioane de iubitori de literatură care nu mai există și jocuri de cuvinte care presupun referințe uitate...).
De unde vine tentația de a construi insule a modernilor? În secolele XVI-XVII era mai degrabă impulsul de a le descoperi. De a le re-imagina, organizându-le. Transformând Paradisul într-unul al ordinii, al dreptății, al salvării prin cunoaștere. Cu ironie, în Utopia lui Morus, cu o doză de optimism și speranță în Noua Atlantidă a lui Francis Bacon. Începând cu secolul al XVIII-lea, insulele sunt construite și organizate. De la insula zburătoare a lui Jonathan Swift la insula mecanică a lui Jules Verne. Îți iei insula și pleci cu ea mai departe. Și pe insulă îți iei doar prietenii. Cu care organizați o societate perfectă. Vă sună, oare, cunoscut? Seamănă puțin cu bulele noastre? Cu grupurile noastre de facebook care se multiplică, la vreme de pandemie, ca ciupercile după ploaie?
De unde vine oare pretenția modernilor de a întemeia filosofia „de la zero”, ca pe un sistem rațional autonom și auto-suficient? E doar un mod de a scrie, un stil al rupturii? Un alt mod de a exprima un ideal al clarității deja formulat în Renaștere? Sau e ceva mai mult decât atât? Este această re-întemeiere a filosofiei în modernitate rezultatul unei tentații demiurgice - un impuls creator și fondator care se manifestă într-un mod special în istorie?
M-am întâlnit cu Dante de mai multe ori pe parcursul vieții. În studenție, când am descoperit cât de melodioasă este traducerea Etei Boeriu. Sau mai târziu, când ajunsesem să ascult în neștire Liszt și am dat de Sonata Dante, ceea ce m-a trimis din nou să recitesc Infernul. Când a început să mă preocupe istoria cosmologiei și am recitit Divina comedie cu un ochi critic, încercând să-mi imaginez universul dantesc. Când am citit, cu entuziasm, cartea lui Horia Roman Patapievici, Ochii Beatricei, a cărei lectură m-a trimis, din nou, să recitesc Dante. Sau după o plimbare de seară cu vaporetto prin apele lagunei venețiene, când mi-au ieșit în cale, parcă din neant, Dante și companionul său, Vergiliu.
Sunt multe moduri în care puteți citi Divina Comedie. La cafeneaua filosofică am încercat să pătrundem în labirintul ei de sensuri pornind de la problema timpului. Dante, „spirit științific”. care îmbină poezia cu filosofia, este foarte preocupat să situeze timpul acțiunii. În numeroase locuri, în Divina Comedie ni se spune cât timp a trecut, cum stau, pe cer, … Continue reading Dante în Vinerea Mare
La cafeneaua filosofică online de vineri, 17 aprilie, vom vorbi despre Divina Comedie. Poate unii dintre voi își mai amintesc de o altă ediție, dinainte de Crăciun, în care am vorbit despre spațiul în Divina comedie, și despre Paradis (găsiți aici înregistrarea). Acum vom vorbi însă despre timp. Despre timpul pelerinajului dantesc și despre timpul … Continue reading Dante în Vinerea Mare
Ce au în comun Erasmus și Machiavelli, Campanella și Bacon, Shakespeare și Cervantes? Veți spune că au trăit cam în aceeași perioadă, acea epocă de aur la care încă ne referim cu numele pe care ea și l-a ales: Renașterea. Și fiind ei mai mult sau mai puțin contemporani, trebuie să aibă și alte lucruri în comun. Unele care țin de idealuri; altele care țin de stil, de forma de adresare, poate de tipul de public vizat? Dacă Machiavelli n-ar fi pe listă, am putea spune că toți acești autori cred în valoarea cognitivă a limbajului poetic. Scriu fabule și utopii, inventează lumi. Machiavelli, însă, pare cineva din alt film. Cineva extrem de critic la adresa imaginarului Renașterii; explicit critic cu cei care fantazează și construiesc – cu sau fără intenția de a reforma umanitatea – insule utopice.
Let's talk about books 