Un Vergiliu modern

Dana Jalobeanu

Giuseppe Mazzotta, Reading Dante, Yale University Press, 2014

M-am întâlnit cu Dante de mai multe ori pe parcursul vieții. În studenție, când am descoperit cât de melodioasă este traducerea Etei Boeriu. Sau mai târziu, când ajunsesem să ascult în neștire Liszt și am dat de Sonata Dante, ceea ce m-a trimis din nou să recitesc Infernul. Când a început să mă preocupe istoria cosmologiei și am recitit Divina comedie cu un ochi critic, încercând să-mi imaginez universul dantesc. Când am citit, cu entuziasm, cartea lui Horia Roman Patapievici, Ochii Beatricei, a cărei lectură m-a trimis, din nou, să recitesc Dante. Sau după o plimbare de seară cu vaporetto prin apele lagunei venețiene, când mi-au ieșit în cale, parcă din neant, Dante și companionul său, Vergiliu.

La Veneția, pe mare, la jumătatea drumului dintre Fondamenta Nuova și cimitirul de pe insula St. Michele, statuia lui George Frangulyan e la ea acasă. A fost prezentată la una dintre bienalele venețiene, după care… ei bine, e într-un anumit fel foarte greu de demontat. Prezența ei pe drumul spre cimitir nu a fost lipsită de controverse. Dar pentru călătorul care o vede pentru prima oară, este o apariție de mare efect. Poți să-ți imaginezi ușor că de acolo începe povestea care te duce în infern, și de acolo mai departe.

Ce n-am avut însă în niciuna din aceste întâlniri cu Dante, în niciuna dintre încercările mele de a explora labirintul Divinei comedii, a fost un ghid. Un Vergiliu al meu care să-mi arate drumul și să-mi răspundă nenumăratelor întrebări cu care se încheia fiecare dintre întâlnirile mele cu Dante. Ce face Dante, de fapt, când își așează în Infern foști dușmani, aliați sau prieteni (unii care nici măcar nu erau morți la data la care este scrisă Divina comedie)? Ce fel de concepție despre dreptate e asta – cum poți să-l pui pe Socrate în Infern și pe Cato în Purgatoriu? Ca să nu mai vorbim de Ulise, cel pe care Dante îl întâlnește în cercul al optulea al Infernului, dar la care se gândește mereu, chiar și în Paradis. Ulise, călătorul, cel atât de ușor de pus în paralel cu Dante, călătorul.

Am contabilizat multe astfel de întrebări la fiecare recitire a unor pasaje și fragmente ale Divinei Comedii. Am în computer o bibliografie Dante destul de substanțială și în creștere; însă abia recent am dat în sfârșit și de un ghid. De un Vergiliu modern cu ajutorul căruia am reluat lectura Divinei comedii, de data aceasta asistată. Cartea lui Giuseppe Mazzotta s-a născut dintr-o serie de cursuri ținute la Yale (pe care le puteți asculta aici) și din dorința clară de a ghida studenții și cititorii prin labirintul Divinei Comedii.  Lucru pe care reușește să îl facă cu talent și măiestrie, convingându-ne, în celași timp, de actualitatea versurilor dantești.

Când suntem Dante

Mazzotta își începe periplul prin Divina Comedie convingându-ne că cel mai ușor mod de a ne apropia de Dante este să apreciem primele linii ale poemului, fantasticul cânt întâi al Infernului. Locul din care povestea începe să se desfășoare, locul situat „în miez de drum”, în „amiaza vieții noastre muritoare”

„E un început fenomenal. Dante începe într-un mod cu totul extraordinar, la mijloc, începutul este realitatea prezentului pelerinului care se descoperă pe sine, pierdut. Găsim chiar mai mult în această primă linie: „la mijlocul drumului vieții noastre” – ce ne zice, de fapt? Cred că se poate vedea cu destulă claritate că prima imagine a poemului, imaginea lui fundamentală, e că viața este o călătorie. Ceea ce înseamnă că suntem mereu pe drum. Nu știu unde mergem, deocamdată. Așa cum Dante află imediat, suntem de-plasați, și asta face să urmeze o serie de aventuri. Ceea ce înseamnă că nu suntem acolo unde am vrea să fim. E important că Dante vorbește despre viața noastră. Folosirea acestui pronume e un mod de a stabili că nu este vorba despre o experiență unică. Este vorba de ceva ce împărtășim cu toții. Ceva ce ne privește pe toți. Pentru că și noi suntem pe acest drum al vieții.”

Cântul I al Infernului pendulează între acest „noi” generic și „eu”; între experiența universală a celui pierdut în propria sa viață ca-ntr-o „pădure întunecată” și experiența particulară a poetului-filosof-pelerin începută în Vinerea Mare a anului 1300.

Contextul și desfășurara parcursului filosofic

În mod similar, cartea lui Giuseppe Mazzotta, Reading Dante, păstrează un interesant echilibru între mesajul universal uman al Divinei Comedii și necesitatea de a citi contextual pentru a înțelege, de fapt, ce ne spune Dante. În cheie universală, Divina Comedie începe cu un naufragiu; și spune povestea pelerinului care reușește să se salveze din acest naufragiu cu ajutorul rațiunii, cunoașterii, artei poetice (reprezentate de Vergiliu, ghid în Infern și Purgatoriu) și al iubirii transfigurate de triada virtuților creștine, credință, speranță, caritate (reprezentate de Beatrice și Bernard de Clairvaux, ghizi în Purgatoriu și Paradis). Pentru a înțelege însă dimensiunile și complexitatea construcției dantești, avem nevoie de detalii istorice, filosofice, teologice. Avem nevoie de incursiuni punctuale sau mai dezvoltate în istoria culturală a umanității. Este ceea ce ne oferă Giuseppe Mazzotta într-o carte care ghidează pașii cititorului prin labirintul Divinei Comedii, cânt cu cânt, idee cu idee, investigând sursele, partenerii de dialog și dezbatere, ajutându-ne să poziționăm episodul dantesc și, astfel, să-l înțelegem. De pildă, o variantă în care putem vedea episodul care amorsează acțiunea este în cheia unui naufragiu filosofic. Pelerinul pierdut în pădurea vieții sale descoperă că soluția (neo)platonică a răsucirii, a căutării drumului spre Lumină (Bine-Adevăr-Frumos) nu (mai) este accesibilă. Nu se poate ieși din peștera lui Platon direct la soare. Pentru a ieși la lumină trebuie mai întâi să cobori în lumea tenebrelor absolute. În plus – și aici despărțirea de Platon e totală – nu poți face acest exercițiu ca pe un exercițiu intelectual. Infernul lui Dante este unul în care se coboară cu trupul. Iar lumea Infernului este o lume în care sunt pedepsite (mai puțin) păcatele trupului, cele în care trupul (prin intermediul voinței) colaborează cu intelectul și, mai presus de toate, cele în care intelectul, cu tot controlul asupra trupului, face răul cu bună știință.

Lumea Infernului lui Dante este însă complexă, labirintică și plină de mister. Și este unul dintre meritele cărții lui Mazzotta să ne atragă atenția asupra „tăcerilor lui Dante”. Asupra modului în care, în multe dintre episoadele petrecute în Infern, Dante aruncă o umbră de îndoială asupra păcatelor care au făcut ca un suflet sau altul să ajungă în locul în care a ajuns. De ce se găsește cutare personaj în infernul sinucigașilor? Doar din cauză că și-a luat singur viața? Un faimos sinucigaș, înțeleptul și eroul roman Cato (cel Tânăr) se găsește în Purgatoriu. Poate că nu fapta este pedepsită, ci omul? Poate că ceea ce împarte oamenii pe treptele Infernului, ale Purgatoriului și ale Paradisului este întreaga lor biografie? Sau altceva?

Hala oglinzilor

Deși se desparte de Platon, Dante rămâne, în parte, în orizontul unui neo-platonism creștin. Conform lui Giuseppe Mazzotta, putem citi în Divina Comedie urmele unui permanent dialog cu Augustin și cu Dionisie Areopagitul. Uneori, Dante este angajat în dialog direct cu Platon, citând din Timaios și criticând opinia greșită conform căreia sufletele „rezidă” în cerurile planetare…. sau cel puțin o anumită interpretare literală a dialogului platonician. Prin contrast, Dante ne oferă o reprezentare alegorică a unui Univers în care lumina divină (iubirea) se reflectă la nesfârșit în oglinzile care sunt mințile (și trupurile) oamenilor. Sau, mai precis, ale drepților. Prin contrast, invidia, răutatea și alte păcate sunt centre de absorbție a luminii. În Cântul 15 al Paradisului ni se spune cum

….Negrăitul Bine,

nețărmuritul, cel de totdeauna,

către iubire se răsfrânge-atare

precum în iezer se răsfrânge luna.

Atât se dă, precât găsește-ardoare;

și-a dragostei simțiri dacă sporesc,

și harul sfânt sporește în vigoare.

Pe cât mai mulți în ceruri se-ndrăgesc,

Pe-atâta crește al iubirii plin

Și între ei iubirea-și oglindesc.

Din această perspectivă, din centrul Purgatoriului (Cântul 15) care este și centrul poemului lui Dante, cititorul poate redefini întreaga ordine a lumii. În hala de oglinzi preluată din Ierarhia celestă a lui Dionisie Areopagitul, oamenii se împart în cei care reflectă și cei care „absorb” (și astfel distrug) lumina divină. Retribuția divină arată ca o rearanjare a oglinzilor după calitatea lor; după puterea de reflecție și multiplicare a razelor primite.

Citirea secvențială și citirea „orizontală”. Fabuloasa arhitectonică a Divinei comedii

Unde cartea Reading Dante funcționează însă ca un ghid minunat – sau unde a funcționat astfel pentru acest cititor – este în semnalarea elementelor de arhitectură ale fabuloasei construcții dantești. Putem citi Divina comedie secvențial, urmându-l pe Dante în periplul său prin Infern, Purgatoriu și Paradis. Dar o putem citi și orizontal, urmărind paralelismele dintre cânturi. Giuseppe Mazzotta ne atrage mereu atenția asupra acestor elemente comune. Cântul 17 din Infern și Cântul 17 din Paradis aduc în discuție figura lui Phaeton fiul Soarelui; nesăbuitul care a vrut să conducă carul de foc al tatălui său și a sfârșit prin a incendia Pământul. Cântul 17 din Purgatoriu este despre felul în care păcatele și „întunecarea oglinzii” sunt urmare a unei iubiri căzute; o iubire care, în loc să se îndrepte spre înalt, se prăbușește spre Pământ (pârjolind totul în cale). Trei sunt motivele care duc la o astfel de prăbușire; și pe toate le găsim în povestea lui Phaeton: invidia, orgoliul și răzbunarea.

Tot un astfel de paralelism arhitectonic mi-a lămurit mie una din marile întrebări legate de Divina Comedie. De ce îl zugrăvește Dante pe Ulise în penultimul cerc al Infernului? Ulise apare în cântul 26 (din Infern, Purgatoriu și Paradis) – și nu doar acolo, e clar că paralela cu Ulise e mereu acolo, exprimată sau ne-exprimată, în periplul dantesc. Ulise reprezintă cunoașterea care o ia razna cam în același fel în care invidia e iubirea care o ia razna. În povestea pe care o spune Ulise în Infern (Ulise este pedepsit să fie consumat de focul veșnic și vorbește din interiorul unei flăcări, și aveți mai jos modul în care și-a imaginat William Blake această scenă) vedem cum dorința de a cunoaște, curiozitatea, poate ajunge să preia controlul asupra indiviului, să devină un fel de obsesie. Ulise nu arde în infern doar din cauza șmecheriei cu Calul Troian.

Ce aflăm din Cântul 26 este că la întoarcerea lui în Ithaca, Ulise a descoperit că nu se poate opri. Că nu poate rămâne lângă soția și fiul său; că trebuie să plece mai departe. Și pentru această călătorie recurge la un nou subterfugiu, prostindu-și tovarășii să îl însoțească pe un drum fără întoarcere.

Dacă aceasta este cunoașterea „rea” cum arată atunci cunoașterea bună? Cântul 26 din Paradis îl pune pe Ulise în contrast cu Adam. Adam este și el un transgresor; dorința lui de a mânca din pomul cunoașterii, de a ajunge mai aproape de Dumnezeu, de a ajunge ca Dumnezeu este și ea o încălcare a normelor. Și este pedepsită. Însă Adam este în Paradis. Dante ne spune că această dorință de a cunoaște nu este căzută; ea are ceva „natural” (Adam este cumva prin construcție făcut să cunoască, să dea nume lucrurilor).  Scopul cunoașterii bune este reflectarea luminii divine; cunoașterea este însoțită (sau motivată) de cele trei virtuți creștine: credință, speranță, caritate. Ceea ce nu justifică transgresiunea, dar face din ea o felix culpa (p. 245). Prin contrast, Ulise-le zugrăvit de Dante este cineva mânat de un impuls compulsiv de a afla, de a cerceta, de a vedea mai mult. Nu știe ce caută. Doar că nu se poate opri. Transgresiunea lui Adam se termină cu Căderea, pe care Dante o reinterpretează ca pe o re-construcție, re-stabilire a limitelor. Și, implicit, tot ca pe un act de cunoaștere. Transgresiunea și pedeapsa sunt astfel integrate procesului de cunoaștere de sine; este ceea ce trebuie să obținem, fiecare dintre noi – din nou, aici, Mazzotta ne invită să vedem cum Dante reușește să unifice, să generalizeze, să extragă din exemplele pe care le dă învățături universale care transcend contextul istoric și cultural și ne vorbesc încă, peste veacuri.