Făuritorii de lumi

Dana Jalobeanu

Giuseppe Mazzotta, Cosmopoiesis. The Renaissance Experiment, University of Toronto Press, 2001

Ce au în comun Erasmus și Machiavelli, Campanella și Bacon, Shakespeare și Cervantes? Veți spune că au trăit cam în aceeași perioadă, acea epocă de aur la care încă ne referim cu numele pe care ea și l-a ales: Renașterea. Și fiind ei mai mult sau mai puțin contemporani, trebuie să aibă și alte lucruri în comun. Unele care țin de idealuri; altele care țin de stil, de forma de adresare, poate de tipul de public vizat? Dacă Machiavelli n-ar fi pe listă, am putea spune că toți acești autori cred în valoarea cognitivă a limbajului poetic. Scriu fabule și utopii, inventează lumi. Machiavelli, însă, pare cineva din alt film. Cineva extrem de critic la adresa imaginarului Renașterii; explicit critic cu cei care fantazează și construiesc – cu sau fără intenția de a reforma umanitatea – insule utopice.

Cartea profesorului Giuseppe Mazzotta (Yale University) ne propune un mod de a ne uita Principele lui Machiavelli, utopiile lui Bacon și Campanella, la Furtuna lui Shakespeare și la Don Quijote dintr-o perspectivă oarecum neașteptată. Să vedem Renașterea ca pe o mare „conversație enciclopedică”. O conversație între parteneri care nu se diferențiază pe „specialități” și genuri ci, dimpotrivă, se văd angajați într-o întreprindere comună. Iar această întreprindere nu este atât recuperarea antichității clasice ci un fel de nouă făurire a lumii.

Cosmopoiesis. The Renaissance Experiment e o carte care se uită la lucruri cunoscute din unghiuri la care nu v-ați aștepta. De pildă, discută impulsul autorilor renascentiști de a fi ”făuritori de lumi” nu atât din perspectiva rezultatului (o utopie, un scenariu cosmologic, un plan politic întemeietor, ca în Principele lui Machiavelli) cât din cea a parcursului. Și mai ales a contribuției la dialogul polifonic – și nu neapărat armonic – în care sunt angajați filosofi și poeți, reformatori politici și reformatori religioși. Ce discută aproape toți, explicit sau implicit, este relația dintre poetică și filosofie, imaginație și rațiune. Indiferent de modul în care vor să pună la lucru facultățile minții, autorii citați sunt de acord să vadă în vehiculele poetice tradiționale, fabula și dialogul, medii predilecte pentru transmiterea cunoașterii filosofice. Poate chiar medii predilecte pentru generarea cunaoșterii filosofice.

Cartea se deschide cu o analiză a unei astfel de fabule – piese de teatru. O scriere foarte timpurie a lui Angelo Poliziano, Orfeu în infern. Mazzotta ne arată cu Poliziano scoate povestea din contextul ei antic (preluând mai toate elementele in Metamorfozele lui Ovidiu) și o pune la treabă în slujba filosifiei ficiniene. Impulsul cosmopoetic la lucru construiește o lume care funcționează conform teorei ficiene a „avânturilor eroice” (furores) care adaptează teoria platoniciană a celor patru manii divine (din Phaidros): iubirea, avântul poetic, avântul mistic și cel profetic. Folosite așa cum trebuie, „avânturile” duc sufletul în sus, spre cunoaștere (și salvare). Denaturate și ne-exersate, ele se transformă în instrumente ale căderii. Fabula lui Orfeu în infern este rescrisă de Poliziano pentru a ilustra sufletul posedat atât de „avânturile” salvatoare (muzica lui Orfeu îmblânzește cruzimea și iluminează sufletul) cât și pe celelalte. Intrând însă în dialog cu teoria lui Ficino, Poliziano poartă o conversație savantă, erudită și critică. Orfeul imaginat de el este cineva înfrânt de propriile avânturi; iar fabula servește pentru a pune în discuție întemeierea filosofică și soliditatea creștină a teoriei ficiniene a iubirii.

Un al doilea capitol al cărții analizează un dialog și mai sofisticat, între Machiavelli și Ariosto; parteneri de dialog pe care imaginația contemporană îi pune greu în relație. La fel capitolul trei: unde dialogul se construiește pornind de la Machiavelli, și critica pe care o aduce acesta „făuritorilor de lumi” care interpretează Republica lui Platon sub forma „insulelor utopice”, construind fabule despre perfecționarea naturii umane, și ne propune să citim „răspunsurile” oferite de filosofii Renașterii târzii (deja cu un picior în modernitate) Bacon și Campanella. Mazzotta ne propune să îl citim pe Machiavelli ca fiind animat de același impuls al făuritorilor de lumi. Iar lumea astfel creată în Principele, o lume pusă în mișcare de fascinația pentru putere – o putere care nu mai are nimic divin, ci își constituie propria justificare – este o lume cel puțin la fel de izolată și de autarhică ca și insula de nicăieri a lui More. Mazzotta ne sugerează să vedem utopiile târzii ale Renașterii, Cetatea Soarelui a lui Campanella și Noua Atlantidă a lui Bacon ca dezvoltându-se în legătură directă cu această conversație enciclopedică. Din care face parte, ne spune Cosmopoiesis și Furtuna lui Shakespeare.

Dar cel mai spectaculos capitol al acestei cărți este ultimul, cel în care „făuritorii de lumi” sunt minunatele personaje ale lui Cervantes. Lumile lui Don Quijote și Sancho Panza reprezintă impulsul cosmopoetic care o ia razna. Caricatural, dialogul lor măsoară complexitatea Renașterii în care coexistă impresionante construcții pedagogice și politice cu reprezentări coșmarești ale „lumii de după”; insule ale fericirii și corăbii ale nebunilor; îngerii lui Raphael și demonii lui Bosch; o lume în care între sublim și ridcol distanțele sunt chiar mai mici de un pas.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s