Revenirea la Noica și Platon

Daniela Maria

Constantin Noica, Interpretări la Platon (Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Grigore Vida), Humanitas, București, 2019

Cum multe lucruri aflate în imediata apropiere ne sunt mult prea aproape pentru a le vedea locul și rolul în lumea plină de colțuri și rotunjimi, așa ne poate dispărea și Constantin Noica din vedere: e mult prea aproape pentru privirea noastră.

Și, totuși, o bună parte din ce avem astăzi în spațiul traducerilor românești de filosofie vin dinspre el, dinspre cei care l-au înconjurat, vin dinspre apropierea pe care o avea față de noi, față de cititor. A devenit atât de aproape încât revendicăm ceea ce ne-a oferit și ne oferă ca pe ceva ce a fost dintotdeauna acolo, ca pe ceva ce merităm fără a oferi ceva în schimb, nu-i mai acordăm distanțarea cuvenită față de noi, nu ne dăm voie să-l vedem acolo, în locul și în rolul lui în cultură. Iar aici vorbesc despre Interpretări la Platon. Cum multe alte teme filosofice ni se par deseori izvoare de comentarii filosofice – care mai de care inundând prin cuvinte cu soluții la probleme ce par a fi lăsate în urmă de acestea – așa ni se pot părea și dialogurile lui Platon: un izvor de comentarii.

Ce ne-ar convinge – în acest context în care se mișcă împrăștiindu-se fel de fel de interpretări – interpretarea lui Constantin Noica la Platon? Ce ne-ar face să ne repoziționăm față de apropierea în care ne-am regăsit până acum și să îl vedem pe Noica prin restul pe care îl cere de la noi în momentul în care ni se dau comentariile lui Platon?

Un răspuns apare prin cuvântul înainte oferit de Grigore Vida: „Te uiți însă la interpretările lui Noica din aceleași volume și vezi că și-au păstrat prospețimea. Nefiind legate de exegeza de ultimă ora a acelor ani, au încă ceva de spus și continuă să pună cititorul pe gânduri.”(Interpretări la Platon, pag. 6)

Dar cum ne mai poate spune ceva acum? De ce am fi pe gânduri?

În Jurnalul de la Păltiniș vedem felul în care Noica își vede una dintre interpretări, aceea la Lysis, iar așa putem vedea cum ar putea avea încă ceva de spus:

„Când fructifici un text nu îl storci, nu îl lași în urma ta vidat de substanță. Un text bine utilizat este un text pe care îl restitui culturii ca al tău. Asta mi se pare că am reușit prima oară cu Lysis, al lui Platon… În orice caz, când o să ajungi la astfel de restituiri, ideea ta n-o să mai fie «în», ci «întru».”(Jurnalul de la Păltiniș, pag. 116)

Să aruncăm o privire, deci, la această restituire culturii, să ne uităm la Interpretare la Lysis, iar așa poate ne vom da seama care este suflul proaspăt dat de Noica în interpretări, dar și cum acestea încă ne mai pot spune ceva.

Vedem într-o primă fază un titlu dat acestei interpretări, Eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni și lucruri. De ce își numește Noica această interpretare o primă instanță realizată de el în fructificarea unui text? Să fie oare o legătură cu esența dialogului, cu cuplul eros – philía?

În titlu avem două înțelesuri ale lui „înțeles”. Avem un înțeles al limbii grecești, al puterii pe care Noica o descrie în Cuvânt înainte, aceea față de care am fost infideli, aceea care totuși ne-a arătat limitele expresiilor noastre. Pe de altă parte avem un înțeles cultural, cum vedeau grecii deschiderea către dragoste, și cum noi ne-am putea regăsi sub o formă sau alta prin acest ideal.

Dialogul acesta, „omului de astăzi, pentru care iubirea n-are deseori decât un sens, iar acesta îi devine tot mai mult un vas nonsens, cărticica aceasta nu-i ține o predică morală. Nici măcar nu-i spune nu iubi. Îi spune: iubește până la capăt.” (Interpretări la Platon, pag. 95)

Noica descrie foarte frumos o primă învățătură dată de Socrate lui Hippothales, anume despre cum ar trebui să fie obiectul dragostei, să-l faci să fie al tău, în limitele tale. Avem de-a face cu o descriere și a celor ce pot fi iubite, a felului de a fi prieten, a relației de prietenie, a esenței prieteniei, iar toate acestea se încheagă la Noica cu terminologia grecească, o închegare care ne ajută să vedem fiecare personaj și fiecare cuvânt rostit într-o poveste armonioasă. Iată ce ne spune Noica despre numele ce dă titlul dialogului: „Lysis înseamnă în grecește, înainte de a fi un nume propriu, o acțiune de dezlegare, de eliberare, un deznodământ. Eros lysitelé spune și Hesiod, Eros care relaxează membrele, care destinde ființa cuiva în dragoste, în somn… Numele lui Lysis devine un simbol pentru dezlegarea cea mare a lucrurilor, pentru imensa transmigrare din lumea răului în lumea ființei adevărate.” (Interpretări la Platon, pag. 173)

Avem, așa cum am menționat, o motivație a lui Constantin Noica în spatele acestei priviri către dialogurile lui Platon. Avea o anumită imagine asupra felului în care ar trebui să meargă cultura, asupra felului in care ar trebui să fie parte a acestei culturi și să dea un rest culturii:

„Asta am vrut în fond. Să vin cu bănuțul meu, cu ideea mea, și să îmbrățișez cu ea tot ce mă îmbrățișează: natura, comunitatea, limba, cultura însăși. Am vrut deci ce vrem cu toții: o dezmutilare, o ieșire din cotitura singurătății în care te simți îmbrățișat și limitat fără să îmbrățișezi și să cuprinzi la rândul tău. Și cred că această transformare a mediului extern în mediu intern e sensul bun al infinitului, al infinitului în finit.” (Jurnalul de la Păltiniș, pag. 154 – 155)

Și vedem asta și în felul în care ne arață cum apare pentru Platon mișcarea prieteniei spre bine, cum acesta renunța la explicarea acestei mișcări prin rău. În Lysis avem de-a face cu dorința care poate orândui lumea, descrisă de Noica ca „ecoul ordinii metafizice” (pag. 165). Poate de aici și ideea transformării mediului extern în mediu intern ca sens bun al infinitului, căci noi, prin acest dialog putem vedea, prin Platon, aceasta lume a dorințelor, imaginea lumii înseși: „Iar așa cum înțelegi dorința ca un fapt de viață, cu intensităti și scăderi, la fel îți va apărea și realul, în mișcarea lui intimă, cu creșteri și descreșteri posibile. Lumea nu mai prezintă spectacolul unei mase de elemente moarte… ci apare ca un cuprins de elemente vii, ca o natură… În lumea aceasta interioară, în care am pătruns prin propria noastră lume interioară, mișcarea prieteniei devine posibilă și are sens logic.” (Interpretări la Platon, pag 165) Așa ne spune dialogul să iubim până la capăt. Cum lumea dorințelor poate fi văzută ca imaginea lumii înseși, lumea interioară este pătrunsă de lumea noastră interioară, tocmai pentru a da sens mișcării, adică a îmbrățișa ceea ce te îmbrățișează pentru a ieși din cotitura singurătății.

Noica vede în dorința din Lysis ecoul ordinii metafizice, iar atunci nu este această interpretare a lui o punere în ordine a lumii, iar asta prin felul în care pătrunde în interioriul dialogului prin lumea lui interioară?

Și așa ajunge să îmbrățișeze ceea ce-l îmbrățișează, cultura:

„Întreaga cultură, de altfel, s-ar putea goli de sens sub un surâs. Poți trece pe lângă ea, așa cum se trece pe lângă Lysis, așa cum s-a trecut pe lângă destine umane, catedrale și cărți. În destinul istoric al acestui dialog uitat stă astfel înscris ceva din precaritatea culturii înseși. Surâzi, și ea s-a stins. – Dar poți surâde socratic, cu surâsul de la sfârșitul lui Lysis, și ea se păstrează întreagă.” (Interpretări la Platon, pag. 181)

Să avem deci, mai multă grijă atunci când surâdem, mai multă grijă la cum trecem pe lângă cultură și la ce îmbrățișăm din ea. Poate, printre altele, în acest fel interpretările lui Noica încă ne pot spune ceva.

P.S: Aceste rânduri nu se doresc neapărat a fi o recenzie, căci nu am măsura potrivită în comentarea manierei în care Noica îl interpretează pe Platon. Rândurile acestea vor să îl dea la iveală pe Constantin Noica îmbrățișându-l pe Platon, și de ce, poate, văzând această îmbrățișare trebuie să avem mai multă grijă la bănuțul cu care el vine în cultura noastră.

Despre ediția de față:

Reprezintă munca și atenția lui Grigore Vida, cel care a reușit să aducă la un loc textele din Platon, Dialoguri (1968) și din volumele II-VI ale ediției de Opere (1976–1989), dar și un articol uitat, „Versiunea modernă a Unului și Multiplului”. El a cules aceste nestemate, așa cum le numește în deschiderea volumului, reușind să ni le ofere cu tot cu emoția și motivația cu care pare că a pornit în drumul pe care ni-l deschide și nouă.

 

 

 

Bibliografie:

1. Constantin Noica, Interpretări la Platon (Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Grigore Vida), Humanitas, 2019.

2. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș, Humanitas, 2017.