Culorile îndoielii. Experimentul lui Hamlet

Dana Jalobeanu

Cu îndoiala lui, s-a spus, începe modernitatea. Am devenit auto-reflexivi, individualiști și preocupați de propriul nostru ego imitând și interiorizând tribulațiile melancolicului, tulburatului, lucidului prinț al Danemarcei. Actori și regizori celebri ne-au spus – și noi am crezut – că Hamlet este fiecare din noi. Doar fiecare din noi își poate imagina scenariul în care lumea, așa cum o știi, se rupe; iar de sub țesătura colorată a întâmplărilor iese la iveală monstruosul. Viciul, crima, boala… și supra-naturalul.

Doar că această citire a piesei obliterează ce e mai interesant și mai spectaculos în scenariul lui Shakespeare. Și anume faptul că, pentru a-și tratat îndoielile, Hamlet recurge la un… experiment științific.

Cursa de șoareci

Să ne amintim ce se întâmplă. Peste măsură de tulburat de propriile bănuieli (unchiul meu l-a ucis pe tata și a luat-o pe mama de nevastă… Se poate așa o ticăloșie?) și de apariția fantomei (un spirit cu chipul regelui Danemarcei bântuie meterezele castelului și cere răzbunare), Hamlet angajează o companie de actori să joace „scena crimei” în fața criminalului. Apoi, plasează în câmpul experimentului un observator imparțial: Horatio, prieten, dar mai întâi de toate filosof, și deci prieten al adevărului. Împreună, inițiator și observator al experimentului, vor observa dacă expresia feței presupusului criminal se modifică, trădându-l. Vinovăția ascunsă va fi astfel adusă la suprafață, expusă public în fața întregii curți. Și „cursa de șoareci” se va închide. Sau poate nu?

See the source image

Ipoteza pe care experimentul este menit să o testeze se întemeiază, la rândul ei, pe două elemente. Primul este bănuiala lui Hamlet, proaspăt întors acasă de la universitate pentru a-și găsi mama măritată cu unchiul. Versul celebru

the funeral baked meats

Did coldly furnish forth the marriage table[i].

Vedem cum, treptat, această bănuială ia amploare până când pune în joc însăși individualitatea celui care-și vede mintea astfel luată în stăpânire de îndoială. Este locul în care apare primul monolog splendid al piesei

O, that this too too solid flesh would melt

Thaw and resolve itself into a dew!

(O, trupu-mi prea-prea greu de s-ar topi,

În valuri prefăcute-apoi în rouă)

Al doilea element este mărturia fantomei, cea care pretinde că este „duhul viu al tatălui tău mort” (I am thy father spirit/Doomed for a certain term to walk the night) și cere răzbunare pentru omorul „mârșav, cumplit, ciudat și nefiresc”. Cititorul piesei s-ar putea întreba: de ce nu sunt suficiente aceste dovezi, cumulate? Ce nu-i este de-ajuns lui Hamlet, când își vede bănuiala confirmată de mărturia fantomei, de trebuie să pună în scenă un complicat experiment științific pentru a mai aduna niște dovezi? Și de ce e dovada „schimbării la față” a criminalului mai credibilă decât povestea fantomei?

Sunt mai multe lucruri pe pământ și în cer…

S-a scris foarte mult despre îndoiala lui Hamlet; și despre reacția cu care întâmpină el mărturia fantomei. Aici, cititorul modern are de recuperat elemente contextuale pentru a înțelege de ce Hamlet pune sub semnul îndoielii ceea ce ar părea că este de domeniul irefutabilului: mărturia directă a victimei. Mă rog, a ceea ce a mai rămas din victimă…. Răspunsul este formulat deja din celebra scenă a întâlnirii. Orice ai fi, spune Hamlet – duh curat (spirit of health) sau demon blestemat (goblin damned) – te voi asculta. Fantoma e numită, succesiv, „apariție”, „iluzie”, spirit, semn (că ceva „e putred în Danemarca”). Niciunul dintre protagoniști, nici măcar Hamlet, nu o identifică însă cu victima. Apariția seamănă cu regele mort, dar nu este regele.

Cred, în ciuda demonstrației lui Greenblatt, că Hamlet, Horatio și auditoriul protestant căruia i se adresează Shakespeare rezistă interpretării care invocă Purgatoriul și elemente ale teologiei catolice[ii]. Când Hamlet îi spune lui Horatio „Sunt mai multe lucruri pe pământ și în cer decât spune filosofia ta, Horatio”, el nu se referă nici la catolicii reprimați în Anglia încă elizabetană, nici la doctrina acum interzisă a Purgatoriului. Hamlet și Horatio vin de la Wittenberg; iar Universitatea din Wittenberg este, la sfârșitul secolului al XVI-lea, un bastion al aristotelianismului reformat în interesul teologiei luterane. Un loc unde înflorește cunoașterea noilor teorii despre univers; precum și a noilor teorii despre suflet; unde se învață medicină, astronomie, filosofie naturală și metafizică.

See the source imageÎn această filosofie, apariția unei fantome este echivalată, în esență, cu o dereglare a imaginației – fie a imaginației individuale a privitorului, fie a organului imaginativ colectiv al statului (apariția fostului rege pe metereze indică, literalmente, o boală politică, ceea ce personajele numesc a strange eruption in the state). Și tot în cheie medicală citește și Hamlet episodul cutremurător: mărturia fantomei nu este evaluată în termeni de adevăr și fals, ci în termeni medicali: ea se imprimă în mintea celui care o ascultă – o minte deja predispusă, pregătită de bănuielile inițiale – și șterge de acolo toate celelalte conținuturi ale memoriei. La încheierea scenei cu fantoma, Hamlet nu mai este cel de la început. Și știe foarte bine asta. El nu mai este nici studentul-filosof, nici prințul Danemarcei, nici iubitul Ofeliei. Este purtătorul poveștii auzite de la fantomă; pagina pe care povestea omorului a fost scrisă. Sau, cu cuvintele lui Shakespeare:

From the table of my memory

I’ll wipe away all trivial fond records/…../

And thy commandment all alone shall live/

Within the book and volume of my brain[iii]

Experiment și teorie medical-judiciară

Dar este adevărată povestea fantomei? Iată ce testează experimentul „cursei de șoareci”. Și iată de ce are Hamlet nevoie de un observator extern. Nu orice observator, ci Horatio, colegul său de la Wittenberg, cel care este ceea ce Hamlet nu mai e: un martor imparțial. Din punctul de vedere al ochiului nostru modern, imparțialitatea asta e relativă: Horatio e prietenul, Horatio a văzut și el fantoma. Va sta, desigur, de partea lui Hamlet. Doar că nu așa se pune problema. Cursa de șoareci nu testează doar vinovăția lui Claudiu, ci și nebunia lui Hamlet. Este ideea fixă pusă în capul lui de fantomă o pecete a demonicului? Este melancolia lui una care-l va pierde, trimițându-l în infern? Sau spiritul răzbunării este, în acest caz, de partea adevărului? Horatio este chemat să decidă – și, cu el, cititorul, care-l vede pe Claudius schimbându-se la față și repezindu-se afară din încăpere, urlând: Lumină! Aduceți lumină!

De ce susțin că avem de-a face cu un experiment științific? Pentru că testarea ipotezei se bazează pe o teorie de background care reprezintă, la ora în care Shakespeare scrie, varianta up-to-date a practicii medicale și judiciare a momentului. Este teoria rezonanței simpatetice dintre ucigaș și victimă. Semnele acestei rezonanțe sunt cunoscute de toți auditorii lui Shakespeare; iar faptul că trupul celui ucis sângerează la aproprierea ucigașului este recunoscut ca „dovadă” în practica judiciară până la mijlocul secolului al XVII-lea. Ce e nou la Shakespeare e doar haina poetică în care e îmbrăcată teoria medicală. Căci, în experimentul cursei de șoareci nu este exhumat corpul defunctului rege. Cuvintele actorului sunt cele care vor declanșa fenomenul rezonanței simpatetice. Vinovatul este „lovit până-n suflet” de cuvintele „atent pregătite”; și, văzându-se în oglindă, în acțiunea de pe scenă, se dă de gol.

Culorile îndoielii

Și totuși, piesa nu se încheie aici. Experimentul reușit are un rezultat neașteptat. Regele cuprins de remușcări se refugiază în biserică și pare că se roagă. Iar Hamlet începe să chestioneze eficiența propriului plan și se vede, cumva, prins în propria sa cursă de șoareci. Ce fel de răzbunare este aceasta care duce la pocăirea ticălosului? Suntem în situația paradoxală în care victima arde în flăcările Purgatoriului iar ucigașul se căiește și se duce în Rai? Este momentul în care Hamlet nu mai are alături un observator imparțial; și cel în care se lasă înșelat de aparențe. Căci regele, deși îngenuncheat, nu se poate ruga; ci își plănuiește propria sa răzbunare. Viciul se acoperă din nou de masca virtuții. Iar îndoiala lui Hamlet își schimbă obiectul și se generalizează. Nu mai e vorba, în continuare, de întrebarea simplă „Cine e ucigașul?” ci de întrebarea, mult mai complicată: „Cine, și cum are dreptul să judece și să pedepsească crima”? Iar experimentul nu poate răspunde la această întrebare.

 

O primă variantă a acestui text a apărut în Dilema veche. Textul a apărut ca urmare a unui curs și seminar cu studenții mei de anul trei, la cursul de Filosofia științei. Vreau să le mulțumesc pe această cale.

 

Note și referințe

[i] Recile bucate/Pentru comând au fost și ale nunții (traducere de Vladimir Streinu).

[ii] Stephen Greenblatt, Hamlet in Purgatory, Princeton University Press, 2014 (2nd edition).

[iii] Din tablele aducerii-aminte/Voi șterge orice zilnice-nsemnări/…../ Și-n mintea mea, scriptură sfântă, numai/Porunca ta, ferită de-orice-adaos/Ea singură va sta (traducere de Vladimir Streinu).

 

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s