O viață din filosofie

Daniela Maria

Filosofia ca mod de viață – Pierre Hadot, Convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson, Humanitas, 2019

Odată, eram pe strada Ruinart, pe drumul de la Seminar spre casa părinților mei…Se înnoptase. Stelele străluceau în imensitatea cerului. Pe vremea aceea încă se puteau vedea. Altă dată, eram într-o cameră din casa noastră. În ambele cazuri am fost invadat de o angoasă deopotrivă înspăimântătoare și încântătoare, provocată de sentimentul prezenței lumii, sau a Totului, și al prezenței mele în această lume…Cine sunt eu? De ce mă aflu aici? Ce este această lume în care mă aflu?…Cred că de atunci am devenit filozof, dacă prin filosofie înțelegem această conștiință a existenței, a faptului de a fi în lume. (pag. 23)

În aceste convorbiri cu Hadot avem în fața noastră o viață, o viață povestită pornind de la o turnură pe care filosoful a resimțit-o în studiul filosofiei. E impresionant felul în care prin aceste convorbiri, care pleacă de la întrebări întrebări tipice cu privire la detaliile biografice ale autorului, se poate simți o manieră de a capta cititorul, avizat sau nu în filosofie. Cititorul este invitat într-o poveste, poveste ce ar putea fi numită o redescoperire a domeniului în care îți desfășori activitatea și care constă, printre altele, și într-o înțelegere a apropierii pe care o avem față de ceea ce ne este drag, aici filosofia.

Din răspunsurile pe care Hadot le dă celor doi interlocutori se construiește o vie imagine a filosofiei ca mod de viață. Curios lucru, însă, acesta al identificării domeniului de activitate cu propria-ți persoană. Am putea avea impresia că sintagma „filosofia ca mod de viață’’ se referă, pur și simplu, la studiul aprofundat al filosofiei, și poate chiar acordarea acesteia exclusivitate în ceea ce privește activitățile zilnice. Însă, citind și urmărind parcursul pe care Hadot l-a avut, începând cu vârsta de 10 ani, se poate vedea cum această identificare cu domeniul de studiu este mai mult un proces spontan, o dorință de recuperare a filosofiei așa cum este insuflată de ceea ce i-a marcat acestuia sensibilitatea. Iar această sensibilitate față de filosofie este prezentă la tot pasul. De la activitățile sale în școala teologică, la întâlnirile cu profesorii, la relația cu părinții săi, la felul în care asculta și cânta la pian Bach, la cum și-a cunoscut pe rând cele două soții, la felul în care a fost marcat de lucrul pe Marcus Aurelius sau Plotin.

Hadot se deschide în fața noastră, ne lasă să-i vedem punctele pe care le consideră critice în dezvoltarea lui, cum ar fi anumite îndoieli față de atitudinea și viziunea profesorilor de la Teologie, dar și cum, într-o oarecare măsură, parcursul lui a fost determinat de dorința mamei de a urma teologia. Ne povestește cum maturizarea și formarea sa s-au produs prin lecturile și mediul social pe care le-a îmbrățișat mai mult sau mai puțin, ce avem de câștigat este întocmai această spovedanie pe care autorul o parcurge spre a da un răspuns la de ce filosofia a ajuns pentru el un mod de viață și cum a ieșit din sfera teologiei, domeniul în care a crescut și în care dezvoltarea sa s-a produs. Următoarea succintă biografie situată la începutul cărții ne oferă doar o mică parte din felul în care, în parcursul pe care l-a avut, Hadot și-a transformat modul de viață într-o filosofie:

Pierre Hadot s-a născut în 1922 la Paris şi a copilărit la Reims. A urmat aici Seminarul teologic şi Facultatea de Teologie, făcând în paralel şi studii de filozofie. După terminarea studiilor a renunţat la cariera ecleziastică, optând pentru o viaţă dedicată cercetării filologice a textelor filozofiei antice greceşti şi latine. A fost rând pe rând cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, director de studii la École Pratique des Hautes Études şi profesor la Collège de France, la recomandarea lui Michel Foucault. A desfăşurat o vastă activitate filologică, traducând şi editând texte ale filozofiei antice (Plotin, Marc Aureliu, Epictet, Simplicius), şi a scris pătrunzătoare eseuri despre moştenirea pe care filozofii Antichităţii au lăsat-o gândirii moderne. A murit în 2010.

Printre altele, în cadrul acestor convorbiri, Hadot descrie, trecând prin platonicieni, neoplatonicieni, stoici, epicureici, sceptici și cinici, evoluția concepției asupra exercițiilor spirituale în filosofie din tandemul discurs filosfic – filosofie. Voi prelua în cele ce urmează definiția exercițiilor spirituale și relația pe care acestea o au cu discursul filsofic, definiție oferită în „Ce este filosofia antică?”:

Desemnez prin acest termen (exerciții spirituale) practici ce puteau fi de ordin fizic, ca regimul alimentar, sau discursiv, precum dialogul și meditația, sau intuitiv, precum contemplarea, dar care erau toate menite să opereze o modificare și o transformare în subiectul care le practica. Discursul maestrului de filosofie putea lua el însuși, de altfel, forma unui exercițiu spiritual, în măsura în care acest discurs era prezentat sub așa o formă, încît discipolul, ca ascultător, cititor sau interlocutor, putea să progreseze spiritual și să se transforme interior. (pag. 29)

Iar în urma acestei imagini presărată de-a lungul convorbirilor, Hadot oferă de fiecare dată și motivul pentru care această atitudine de formare a discipolului (fie el cititorul, fie auditoriul) este cea care ar trebui asumată și acum de filosofi, unde „discursul filosofic se originează deci într-o alegere a modului de viață și într-o opțiune existențială, nu invers.”(p. 29) Prin urmare, Hadot ne spune că o mare parte a filosofiei este formată din astfel de exerciții spirituale – unde cheia pentru o înțelegere mai bună a scrierilor unor filosofi ca Platon, Epictet, Seneca, Marcus Aurelius constă întocmai în acestea.

Însă, în mod evident, nu putem captura complet această imagine personală pe care Hadot o are față de filosofie, nu putem să ne-o însușim imediat ca pe ceva al nostru, vedere pe care să o deținem cu aceeași sensibilitate. Ce putem extrage din aceste pagini este întocmai metoda, și o voi numi metodă pentru că în multe răspunsuri pe care le oferă, pe lângă faptul că își expune sau detaliază anumite opinii, Hadot ne oferă și propria abordare față anumite teme și texte, abordare ce poate fi privită și ca un sfat sau îndemn, ce poate fi urmat în practicarea filosofiei.

Hadot ne propune o cheie de lectură diferită a textelor filosofice și autorilor consacrați, prin grila exercițiilor spirituale. Însă, ceea ce face el este, în același timp, istoria filosofiei – „cred că prima calitate a unui istoric al filozofiei, și fără îndoială a unui filozof, este de a avea simțul istoriei” – dar și o filosofie practică a exercițiilor spirituale printr-o exegeză de text a istoricului. În acest fel ne oferă o metodă (de a citi și trăi filosofia) în măsura în care conținutul experiențelor sale personale și academice sunt accesibile oricărui cititor. Și întocmai ca felul în care descrie modul de filosofare al anticilor, aș spune că, în aceste convorbiri se evidențiază o manieră care poate constitui din partea răspunsurilor lui Hadot un eventual punct de plecare pentru formarea cititorului ca filosof sau istoric al filosofiei. Acest simț al istoriei ajunge a consta mai degrabă într-un exercițiu permanent de empatie cu autorul operei pe care o avem în față, mai cu seama a încerca să privim prin contextul social și cultural al timpului în care textul a fost redactat. Hadot exprimă foarte direct această nevoie de empatie față de textele filosofice, prin a spune că „nu există filosofie sau filosofi în afara unui grup, a unei comunități, într-un cuvânt, a unei „școli” filosofice și în mod sigur, o școală filosofică corespunde, așadar, înainte de toate, alegerii unei anumite maniere de a trăi, unei anumite decizii cu privire la modul de viață, unei opțiuni existențiale, necesitînd din partea individului o schimbare totală a vieții, o conversiune a întregii sale ființe și, în cele din urmă, corespunde unei anumite dorințe de a fi și de a trăi într-un anumit fel…discursul filosofic trebuie să fie înțeles din perspectiva modului de viață pentru care este totodată mijloc și expresie și, în consecință, că filosofia este înainte de toate un mod a trăi, strâns legată de discursul filosofic.” („Ce este filosofia antică?”,pag. 29)

Hadot a observat o pierdere produsă în cadrul filosofiei contemporane, anume ruperea și ieșirea din spațiul vieții concrete. Mai exact, observă cum „filosofia s-a îndepărtat de viața concretă a oamenilor”.

…operele filosofice din antichitate n-au fost compuse pentru a expune un sistem, ci pentru a produce un efect de formare: filozoful voia să pună în mișcare mințile cititorilor lui sau ale celor care-l ascultau pentru a-i face să intre într-o anumită stare. (Filosofia ca mod de viață, pag. 99)

Dar ceea ce contează cel mai mult pentru ce ne interesează pe noi este forma dialogată, schema întrebare-răspuns despre care am vorbit deja. E foarte interesant să constatăm că latinii când vorbeau despre o scriere filosofică, o numeau ‘dialog’, de exemplu când desemnau operele lui Cicero sau ale lui Seneca, în care se găsesc întotdeauna întrebări puse de un interlocutor real sau fictiv. Așadar, în Antichitate, filozofia este în mod esențial dialog, mai degrabă relație vie între persoane, decât raportare abstractă la idei. Ea vizează să formeze mai degrabă decât să informeze…

Pe lângă această temă a reînnoirii filosofiei, Hadot răspunde și la întrebări legate de propriile lucrări, cum ar fi „Plotin sau simplitatea privirii” sau „Ce este filosofia antică?”. Își expune, legând de detaliile biografice menționate, anumite pasaje și opinii pe care fie le-a revizuit, fie, pur și simplu, încearcă să le pună într-o nouă lumină, lumina contextului dat de întrebările care îi sunt adresate. Dar vorbește și despre Wittgenstein, Heidegger, Merleau-Ponty, Cicero, Socrate, Platon, Plotin, Epicur, Descartes, Spinoza, Seneca, Epictet, Bergson, Foucault și mulți alții. La aceștia identifică prin propria viziune asupra filosofiei un anumit fir comun, un fir care să dea seama de această pornire a filosofului de „a forma, și nu de a informa”. Ce este interesant este că tocmai prin studiul unora dintre filosofii menționați, Hadot a deprins această viziune, iar reîntoarcerea la ei și la textele rămase, constituie pentru el o întregire și justificare unei utilități a caracterului formator pe care filosofia ar trebui să îl aibă.

În cele din urmă, aceste convorbiri vin în același timp ca o suplinire a răspunsului la întrebarea „de ce filosofia ca mod de viață?” dar și ca un îndemn la o regândire a textelor filosofice, atât cele deja scrise, cât și cele care urmează a fi scrise.