Istoria filosofiei ca opțiune filosofică

Grigore Vida

Studiul istoriei filosofiei e privit uneori ca întreprindere de anticar, o incursiune într-un muzeu de antichități – venerabile, fără îndoială, dar puțin relevante pentru ziua de azi; iar uneori nu li se atribuie decât statutul de curiozități, apte doar de a ne stârni uimirea prin stranietatea lor. Astfel încât istoricul filosofiei e pus adesea în situația de a-și justifica disciplina; mai mult, e primit cu retincență la masa filosofilor, de vreme ce nu face „filosofie”, ci „doar” istoria filosofiei: nu spusese Kant, de pildă, că n-a scris pentru istoricii filosofiei? Degeaba va aminti istoricul filosofiei că ținta lui Kant în acel pasaj este una specifică (îl are în vedere pe Jakob Brucker); opinia potrivit căreia istoria filosofiei e mai degrabă „istorie” decât „filosofie” e bine înrădăcinată, chiar dacă difuză (ori poate tocmai de aceea).

Eu însă vreau să iau studiul istoriei filosofiei drept o opțiune filosofică. Socot că marele avantaj pe care îl are istoricul filosofiei este posibilitatea de a practica orice tip de filosofie. De ce m-aș înscrie într-o direcție filosofică contemporană când îi văd dintru-nceput limitările? De ce aș asuma marginile impuse de o școală când istoria filosofiei îmi oferă o bogăție nesfârșită de idei și posibilități  de exprimare? Cred cu tărie că istoria filosofiei e cel mai bun leac împotriva autarhiei „-ismelor” în filosofie. Să fie însă și această poziție un „-ism”, și anume eclectism? Nu, căci nu vreau să extrag din fiecare filosofie „sâmburele bun” pentru a alcătui un sistem de adevăruri care să se împace bine unele cu altele. O astfel de fugă după consistență ar fi la fel de constrângătoare ca adoptarea unei unice poziții filosofice. Ci sunt dispus să asum poziții contrare și să însoțesc oricare filosof pe drumul său. Datorită acestei nepărtiniri, se prea poate să se vorbească atunci de un soi de „scepticism erudit”. Dar nu o suspendare a judecății am în vedere aici; și nu o indiferență, ci o asumare – iar istoricul filosofiei are această libertate care altora li se refuză: aceea că poate asuma filosofii contrare. Și nu doar că poate, ci chiar trebuie: căci sarcina istoricului filosofiei e să pătrundă cât mai adânc în gândirea filosofilor pe care îi studiază. De aceea aș păstra „erudit” din formula de mai devreme, fiindcă erudiția și asumarea se prespun: nu poți aprofunda un filosof fără a-i asuma gândirea și nu i-o poți asuma fără a-l studia temeinic.