Frumusețea raționalului sau raționalul frumosului?

Adina Căpîlnean

(Judith Veronica Field, Kepler’s Geometrical Cosmology, London: Athlone, 1988)

Îmi amintesc cum a fost când am aflat prima oară că, înainte, se credea că Pământul se află în centrul universului, lucru care mi-a fost ușor de înțeles, adică, până la urmă, nu e greu să faci greșeala asta când te uiți la cer cu ochiul liber și eu nici constelațiile nu reușesc să le văd. Însă ce mi-a fost greu să înțeleg a fost cum de ne-a luat atât de mult timp să acceptăm asta ca fiind adevărat. Înțelegeam că înainte religia era mai importantă, dar nu puteam să mă uit la acest înainte decât prin niște ochelari ai căror lentile erau pătate de revoltă, aveau amprentele și culorile prezentului, ale înțelesurilor și viziunilor mele prezente.

Însă acum, citind Kepler’s Geometrical Cosmology, am văzut că teologia nu era folosită numai pentru a explica anumite „goluri” și nu era numai un punct de plecare; Kepler vedea universul ca pe o expresia a naturii a unui Dumnezeu creștin, geometru. Pentru el, credința reprezenta și o destinație, în sensul în care simțea că este de datoria lui să deslușească și să demonstreze armonia și perfecțiunea divină a lumii.

Și da, câteodată credința asta lui se infiltra peste tot în raționamentele sale, în modul ăla în care credeam că o făcea mereu, cum ar fi, în al doilea capitol unde se pune problema infinității universului. Deși Kepler nu a folosit acest argument în mod public, preferându-l pe cel filosofic în care spune că un univers infinit ar face studiul acestuia imposibil, el acorda Soarelui o importanță teologică care nu îi permitea să îl trateze ca pe o stea oarecare (Soarele, împreună cu stelele și aeterul reprezentau o manifestare a Sfintei Treimi), astfel tratând și văzând universul ca fiind finit. Și da, face niște asumpții, cum ar fi nu numai că Dumnezeu există, dar că ne și iubește. Cumva, pentru Kepler, credința este considerată o piesă centrală a succesului construcției cosmologice și, după ce mi-am șters puțin ochelarii de paginile acestei cărți, am început să văd și eu asta.

Kepler, având o filosofie descrisă adesea ca „Platonism radical”, urmărea ca universul să funcționeze după niște reguli ale frumuseții și perfecțiunii iar modul acesta de gândire nu numai că l-a modelat în arhetipul omului de știință care căuta să demonstreze cât mai riguros aceste reguli, însă i-a oferit o privire de ansamblu interconectată, la un nivel spiritual și principial, asupra universului. Acesta a fost un alt lucru care mi-a surprins, plăcut, concepția mea obișnuită cu prezentul. Modul în care privim în ultimul timp lucrurile este unul individual și, într-un fel, izolat. Adică nu contest decizia astronomilor moderni de a nu se specializa în domeniul muzical însă nu pot decât să admir modul în care Kepler acorda atâta importanță legăturilor de genul acesta. Deși viziunea asupra rolului muzicii în univers este împrumutată de la pitagoreici, Kepler le critică rigiditatea matematică, rațională. Ne spune:

Pitagoreicii erau atât de devotați filosofării prin număr încât nu acordau nicio atenție judecății urechii, deși urechea este cea care reprezintă baza originală a studiului [muzicii]. În schimb, ei defineau armoniosul și lipsa de armonie, consonanța și disonanța, doar prin intermediul numerelor, trecând peste facultatea naturală a auzului. (KGW 6, p. 99)

 Kepler, în schimb, are o altă concepție despre „muzica” sferelor, susținând că frumusețea și armonia ei pot fi în același timp înțelese în termeni de relații matematice. Mai mult decât atât, în funcție de mișcările planetelor în jurul Soarelui, Kepler susține că a observat cum diferite intervale armonice corespund anumitor planete.

Deși nu cred că Soarele este „compozitorul principal” al universului, modul în care Kepler abordează și tratează problema acestor coincidențe prin calcule, modul în care oferă frumosului (adică acestei armonii a universului) statutul de știință, nu mă poate face decât să mă gândesc, chiar și numai pentru cât timp citesc, cum ar fi să fie ceva mai mult, ceva frumos ce așteaptă să fie găsit dar după care nu se mai uită nimeni. Coincidențele sunt, pentru el, relațiile armonice prin care universul funcționează.

Despre asta se vorbește mai mult spre finalul cărții dedicat lucrării  Harmonices Mundi Libri V (volum publicat de Kepler în anul 1619). Spre deosebire de abordarea mea haotică, Field tratează totul într-un mod organizat, cronologic și tematic. Mai mult decât atât, intervine cu comentarii, trimiteri sau explicații suplimentare ori de câte ori consideră că e necesar, cum ar fi la începutul cărții unde prezintă selectiv Timaeus sau o trimitere interesantă pe care o face spre o lucrare de a lui Leonardo da Vinci, De divina proportione (1509), care seamănă cu modelul prin care Kepler dorea să rezolve problema spațiilor dintre orbitele planetelor vecine.

În mare, răspunsul general al lui Kepler la problema distanțelor planetare este „cele 5 solide platonice” urmat de un șir de explicații, calcule și întâmplări care schimbă aceste explicații și calcule. De exemplu, în prima dintre cărțile sale, Mysterium Cosmographicum (1596), din nevoia de a reinterpreta modelul copernican, Kepler imaginează un model de univers în care planetele se mișcă pe sfere concentrice care circumscriu, pe rând, toate cele cinci solide perfecte. El împarte poliedrele în două categorii, primare și secundare și le așază în așa fel încât cele primare sa fie în sferele aflate între Soare și orbita Pământului, iar pe cele secundare în afara orbitei Pământului, pe criteriul că este mai nobil să conții decât să fii conținut (p. 57).

Prefer să mă abțin din a judeca calculele însă raționamentele lui sunt foarte interesante, mai ales dintr-un punt de vedere principial și filosofic, în special datorită modului științific riguros în care aborda totul.

Kepler’s Geometrical Cosmology nu este o carte pe care am parcurs-o ușor. În ciuda explicațiilor detaliate am ajuns, la capătul lecturii, cu mai multe întrebări decât aveam la început, simțind că această carte nu a umplut un gol, ci doar l-a pus în perspectiva unei lipse de cunoștințe mai mari, datorită multitudinii conexiunilor care erau făcute; sentimentul este unul dulce-amar dar și motivațional în același timp.

Un lucru este sigur: această carte mi-a arătat o întreagă nouă dimensiune a acestui înainte, prin ochii lui Kepler, un înainte în care planetele „își știu” poziția în univers una față de cealaltă, în care universul cântă, în care cauza și consecință sunt frumusețea și perfecțiunea iar știința este ce se întâmplă între toate acestea.