Au trecut, iată, câteva luni de când lumea s-a închis; de când suntem siliți, zi de zi, să ne reinventăm viața în gesturile ei cele mai mărunte. Și asta ne ține adesea ocupați cea mai mare parte din zi. Suficient de ocupați cât să nu băgăm de seamă cum se schimbă lumea din jurul nostru. Doar că în ultima vreme s-au înmulțit veștile care ar trebui să ne dea frisoane. Marile universități anunță, una după alta, că trec la cursuri online. La Londra, minunata reconstrucție a Angliei renascentiste, locul în care puteai face o călătorie în vremea lui Shakespeare, teatrul Globe, anunță că este în faliment. La New York, directorul MET anunță suspendarea tuturor spectacolelor, până la sfârșitul anului. Pentru că „Este evident pentru toată lumea că distanțarea socială și marea operă nu pot merge împreună.” Montările spectaculoase, orchestrele mari, corurile, devin brusc potențiale focare de răspândire a infecției.

Libertatea de conștiință nu a fost atacată, poți să îți petreci pandemia pe pornhub sau pe Trinitas, important este ca trupul să fie supus și închis, mintea îl va urma și ea cuminte, cu timpul. Ceea ce se distruge este comunitatea reală a corpurilor. Slujbele religioase care alcătuiesc trupul mistic al lui Hristos ca și petrecerile, banchetele moderne care fac comunitatea seculară, sunt în mod egal interzise pentru binele corpului individual. Orice practică a religiilor seculare ca mersul pe stadioane sau la concerte a fost în mod egal interzisă. Corpul lui Hristos a fost la rândul lui pus în carantină, nefiind altceva decât un alt corp, este mai bine pentru trupurile noastre să nu intre în relația cu corpul altuia, deci nici cu al lui Hristos, pentru că trupul său este periculos pentru noi.