Un montagne russe al plictisului

Diana Stere

Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Humanitas, București, 2017

12 aprilie 1936

Mă cuprinde uneori câte o undă de entuziasm. Mă interesează câte ceva. Încep cu plăcere și, după câtăva vreme, îmi dau seama că nu e nimic grozav, că totul e de o uriașă inutilitate și că nu merită nici cel mai mic efort. Caut tot timpul altceva. Nu mi-am găsit încă drumul. Acesta, în mod sigur, nu e filozofia. Mi se pare că sunt cam superficială. Lucrurile mă preocupă doar tangențial. Aprofundarea lor mă deziluzionează [1].

Jurnalul lui Jeni Acterian poate fi citit întocmai asemeni unui jurnal. Îl poți parcurge frumos și linear, de la cap la coadă. Te poți interesa cu ușurință de fiecare activitate sau reflecție ale autoarei sale, fiindcă există, cel puțin la o primă vedere, o ordine și o evoluție clare, înregistrate de fiecare dată sub formatul standard zz/ll/aa, nu de puține ori strecurându-se chiar și o oră sau o localitate. Există, însă, (cel puțin) încă un alt mod de a citi același jurnal; unul pe care nu l-aș caracteriza ca fiind nici linear, și nici ușor, ci mai degrabă similar unui montagne russe. Un montagne russe care, în loc să pornească de la nivelul solului și să urce, treptat, până la vreun vârf de o înâlțime amețitoare, de unde apoi, inevitabil, va cădea, reușește să ne țină cu sufletul la gură fără a ne ridica, propriu-zis, de la sol. Odată ce deschidem Jurnalul lui Jeni și ne îmbarcăm în propriul său montagne russe, singurele pante pe care le vom avea de parcurs vor fi cele în susul și în josul plictisului. Ceea ce vreau, așadar, să vă propun, este o lectură a celor patru ani de studenție ai autoarei (deși veți vedea că o astfel de lectură rămâne la fel de coerentă la mult timp după ce Jeni părăsește facultatea), sub semnul acestui laitmotiv.

În toamna lui 1935, la scurt timp după terminarea liceului, Jeni Acterian se hotărăște să se înscrie la facultatea de filosofie, unde, pe atunci admiterea consta în câte o probă scrisă și orală la: literatură română, limbă și literatură franceză, și filosofie. Unul dintre puținele argumente pe care autoarea le invocă în favoarea acestei decizii este faptul că cele trei materii care fac subiectul examenului de admitere sunt „[s]ingurele materii care nu mă plictisesc” [2]. Vedem, așadar, de pe-acum, cum calități ca cele de a nu plicti sau de a nu fi plictisitor sunt, cumva, ridicate la rang de valori. Ce este cu adevărat curios, însă, este că, încet-încet, în toiul pregătirilor pentru examene, așa-zisei non-plictiseli care caracteriza studiul filosofiei îi ia locul o reală calitate (care nu va apărea de mai mult de 4-5 ori pe parcursul celor patru ani de studenție) – aceea de a fi interesant. Tocmai ce am ajuns să atingem, așadar, primul vârf al caruselului. 

Așa cum știu toți amatorii parcurilor de distracție, însă, ceea ce ne așteaptă în continuare este o pantă descendentă. Iar cei patru ani ai lui Jeni de studenție ar putea fi priviți întocmai așa. Așteptările și dezamăgirile care vin, natural, la pachet cu ele, ale unei Jeni ca studentă în primul an la filosofie la începutul secolului trecut mi se par, în continuare, cum nu se poate mai actuale. Fie că este vorba despre colegii care se vor tot „cerne” de la an la an, fie despre un număr prea mic de profesori de „reală valoare”, fie pur și simplu despre oboseala care începe, tot mai adesea, să-și facă simțită prezența, mai devreme sau mai târziu în rândul fiecărui student, înregistrările dintre anii 1936 și 1940 din Jurnalul lui Jeni reușesc să funcționeze ca o monografie a facultății de filosofie chiar și la aproape un întreg secol distanță.

 

Printre vizitele (dese) la cinematografe sau la cofetării, activitățiile zilnice ale lui Jeni se defășoară în jurul Universității și Fundației (actuala Bibliotecă Centrală Universitară Carol I). Cursurile pe care le frecventează cu regularitate sunt cele de logică, ținute de singura figură care reușește cu adevărat să o impresioneze pe Jeni încă din anul întâi, „Profesorul”. Într-adevăr, Jeni nu ezită să îl distingă în nenumărate rânduri pe Nae Ionescu de restul profesorilor din facultate; fără „strălucirea”, „scăpărarea”, sau „geniul” său, facultatea ar deveni un loc în totalitate plicticos. Interesul lui Jeni pentru logică, însă, nu pare să se datoreze, însă, cel puțin nu în totalitate, prezenței Profesorului. Chiar și după moartea acestuia (1940), Jeni continuă să studieze logica matematică și algebra, hotărâtă ca după susținerea tezei de licență să plece cu o bursă de studiu în Paris. Discutând despre acest subiect cu Mircea Eliade, care îi recomandă să renunțe la logică în favoarea unei teze despre metafizică și folclor românesc, Jeni scrie:

Am rămas câteva secunde stupidă […] nu i-am putut spune decât că […] subiectul respectiv este foarte interesant, dar nu este pentru mine, eu fiind un om care n-ar putea lucra mai mult de trei luni la un astfel de subiect fără a ajunge la plictiseală și, în al doilea rând, eu vreau să lucrez logică matematică, acesta fiind singurul lucru ce m-a interesat continuu și la care mă pot gândi fără să casc [3].

Cu toate acestea, interesul lui Jeni pentru filosofie pare să scadă, iar viața sa stă încă o dată sub semnul plictiselii. De la o zi la alta își promite sieși că „de mâine” va munci „serios”, că „de mâine” se va duce la bibliotecă, unde nu se va mai lăsa distrasă de tot felul de discuții, sau că cel puțin „de mâine” va încerca să ignore zgomotele pisicilor din jurul casei – bineînțeles, pentru a citi „serios” filosofie. De cele mai multe ori, însă, fiecare astfel de promisiune este urmată de simplitatea și  franchețea unui „N-am făcut nimic”, pe care îl cunoaștem cu toții așa bine. 

„Se face totul ca să se râdă. Trebuie să râzi” [4]. Cam un astfel de motto pare să-i fi guvernat o bună parte a activităților zilnice ale lui Jeni; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Și nici conferințele universitare nu făceau vreo excepție. Ne sunt prezentate două astfel de episoade: conferința doamnei Alice Voinescu despre „Metafizica lui Schopenhauer” și „conferința lui Băgulescu”. Aceeași atmosferă. Lume multă, stupidități multe („Azvârlit cu bulete de hârtie pe cheliile oamenilor respectabili, am aplaudat și urlat „Bravo” la imbecilitățile maxime”), râs mult și contagios. Dar nici măcar acest râs nu reușește să ne mai aducă încă o dată în vârful montagne russe-ului; căci tot ce pare Jeni să mascheze în spatele lui este o altă dezamăgire, atât față de calitatea discursurilor, cât și față de ignoranța de care dau dovadă vorbitorii.

În ciuda tuturor acestor dezamăgiri și a nenumăratelor amenințări că va abandona filozofia, amenințări care continuă, de la un an la altul, Jeni duce la bun sfârșit cei patru ani de facultate. Și ne-am putea întreba, atunci, pe bună dreptate, de ce? 

Doamne, ce mă fac? Ce mă fac eu? Ziceau că trebuie să am un ideal. Eu?! Ideal?! I-am râs în nas în plin seminar. Găsise cui să-i vorbească de idealuri! [5].

De fapt, idealul de viață (pentru mine desigur): să lenevesc și să ascult la nesfârșit muzică bună. Trei sau patru compozitori cel mult – Beethoven, Bach, César Franck, Schumann. Să nu am nimic de făcut, absolut nimic. Nici o obligație, nici o îndatorire. Viață de hoinar… [6].

Să rămân săptămâni întregi la soare, fără să mișc un deget, toropită letargic, fără strop de energie, nici cât să alung o muscă așezată pe nas. Iată-mi Idealul! [7].

Poate că neîntrerupta căutare a unui Ideal ar putea fi un răspuns. Jeni îi citește la facultate pe Aristotel și pe Descartes. De la Aristotel află că fiecare om trăiește doar în virtutea unui scop, iar de la Descartes că avem nevoie să cunoaștem cel puțin o certitudine, asemeni cogito-ului, ceva precis, cu ajutorul căreia să putem urmări mai bine acel scop. Dar, încă o dată, plictisul pare să fie cel care îi stă în cale. Incapabilă de orice și groaznic de plictisită de tot. Poate că ar trebui să se facă profesoară. Sau poate că ar trebui să scrie o carte – nu știe nici despre ce, nici cum va face asta. Dar ambele idei înseamnă pentru Jeni să nu fie nimic mai mult decât o oaie între multe alte oi. Iar vanitatea nu îi permite asta. 

Jurnalul lui Jeni Acterian reușește să provoace în mai multe feluri, uneori cu intenție, poate, alteori, fără. Din prima categorie ar putea face parte, de exemplu, o problemă ridicată de autoarea însăși: „De ce atâta nesiguranță mereu?” [8]. De ce, cu alte cuvinte, în ciuda aprecierilor venite atât din partea profesorilor, cât și a colegilor și prietenilor, Jeni se simte constant incapabilă de orice (de a învăța serios, de a lua examenele sau licența, etc.)? Din cea de-a doua categorie aparține întrebarea pe care mi-am tot ridicat-o singură, la fiecare câteva pagini parcurse, și la care încă nu am reușit un răspuns: Cum se face că, îmbarcându-mă într-un montagne russe al plictisului, nu am ajuns niciodata la plictiseală?  

 

[1] Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Humanitas, București, 2017, pp. 183.

[2] Ibidem, pp. 164.

[3] Ibidem, pp. 427.

[4] Ibidem, pp. 178.

[5] Ibidem, pp. 296.

[6] Ibidem, pp. 230.

[7] Ibidem, pp. 359.

[8] Ibidem, pp. 165.