Seducătorul

Dana Jalobeanu

I se spunea Profesorul… de parcă în întreaga Universitate din București n-ar mai fi existat altul decât el. Era anturat de o generație de aur: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Emil Cioran, Jeni Acterian, Constantin Noica. Și era aureolat de tot felul de legende: intelectuale, politice și erotice. Studenții îl priveau fascinați, chiar și atunci când fascinația era amestecată cu o oarecare neîncredere.

Iată cum îl vede tânăra Jeni Acterian, intrată la 20 de ani în Facultatea de Filosofie. În 15 mai, 1936

Nae Ionescu este un fenomen care, hotărât, a ajuns să mă preocupe. Ochi lucitori de diavol sub sprâncene groase, încruntate, gesturi foarte elegante, destul de accentuate, vorbește foarte bine, se îmbracă foarte frumos și cu gust, miroase întotdeauna a apă de colonie. Mult farmec. A făcut numeroase victime, iar numele fostelor sale metrese sunt cunoscute de toată lumea. Ciudată coincidență: fosta lui soție și două dintre cele mai mari pasiuni ale sale și-au pierdut mințile. Din această pricină, lumea șoptește că e damnat….Un bărbat într-adevăr foarte neobișnuit, cu totul bizar, e adevărat că are cevca de copil teribil stăpânit de diavol, dar de o inteligență superioară, are geniu, spiritualitate. Trecut prin toate felurile de crize metafizice, rămâne cea mai interesantă personalitate a României noastre. Cu toate astea, când îl cunoști, este de o simplitate, de o familiaritate extraordinară. Înțelegi cu multă ușurință că toate femeile se îndrăgostesc de el. Știe cum să se poarte cu femeile. În fond însă, puțin îi pasă de tot ce se-ntâmplă în jurul său, își râde de toate lucrurile. O formidabilă atitudine de nepăsare și de ironie față de viață….. M-am gândit mult la el în vremea din urmă, pentru că l-am văzut de multe ori. Doar de nu i s-ar întâmpla ceva cu această politică dubioasă – ca să-l pot avea profesor anul viitor. Nu voi mai putea face filozofie dacă el n-o să fie la facultate. Prea sunt mărginiți ceilalți.

Nu e o notație singulară în jurnalul aceste „fete greu de mulțumit”. Un an mai târziu, trecută prin cursurile de logică și metafizică ale Profesorului, altfel lucida Jeni se lasă un moment copleștită de entuziasm

Este extraordinar cum prezența unui singur om poate transfigura o întreagă universitate. Faptul că de două sau de trei ori pe săptămână mă pot duce să ascult un om inteligent mă face să urmăresc cu o atenție destul de mare și toate celelalte evenimente din facultate. De îndată ce această posibilitate dispare, dintr-o dată universitatea devine un loc zgomotos și plin de imbecili, plicticos și chiar periculos din princina înspăimântătoarei cantități și calități de lucruri stupide pe care le audi acolo, dar unde trebuie totuși să te duci pentru nimic altceva decât ca să treci niște examene, în vederea unei diplome. (Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Humanitas, 2017, 211-2012)

Ecouri ale acestei note de jurnal se regăsesc și în anii următori, după dispariția Profesorului (arestat în 1938). Jeni își va aminti mereu cât de viu era Nae, cum te intriga, cum te făcea să gândești, să te simți la rândul tău viu, mobilizat de entuziasmul gândirii. Dar și cum tot acest spectacol era pus adesea în slujba unor scopuri mărunte, a unor cauze nedemne, a unui teatralism de duzină. Dar și cum Profesorul deschidea cursul la începutul anului, după care dispărea pentru câteva luni pentru a călători în străinătate sau pentru a se implica activ în politică.

Un alt student care l-a iubit, Mihail Sebastian, îi zugrăvește în Jurnal un portret adesea devastator. Ziarist și el, coleg cu Nae la Cuvântul, Mihail Sebastian nutrește pentru Profesor o afecțiune și o devoțiune care-l fac să scuze, adesea, cabotinismul acestuia, cel puțin când se manifesta în spațiul privat. Într-o zi de duminică, 17 martie, Mihail Sebastian notează povestea unei călătorii cu trenul în care Profesorul face tot ce poate să epateze călătorii din compartiment cu abilitățile sale oratorice.

Cât de cabotin poate fi omul ăsta! Erau în compartiment doi colonei. A intrat în vorbă cu ei și le-a tras o șuetă „de i-a tâmpit”. Îi vedeam biruința pe buze, triumful că-i epatează. Unele lucruri uluitoare, din acelea cu care știe să deplaseze – în surpriza speriată a ascultătorului – o discuție de la o chestie locală, la o problemă universală de istorie….Coloneii schimbau priviri de admirație, de uluială, priviri subit iluminate de revelarea adevărului. Nae simțea și se complăcea în căldura asta…. Avea aerul pe care, acum 15 ani, trebuie că-l avea la „Capșa”, dând șuete. Tânăr e acest scump Nae Ionescu (Mihail Sebastian, Jurnal, Humanitas, 2016, p. 22).

Când însă Profesorul se manifestă în spațiul universității, Mihail Sebastian e mult mai critic. Și mult mai dezamăgit.

Lecția de ieri a lui Nae a fost sufocantă. Gardism de Fier pur și simpu. Fără nuanțe, fără complicații, fără scuze…..Aș fi vrut să-i spun ce monstruoase contraziceri cu sine însuși debitează, dar era grăbit și după curs a plecat numaidecât.

Toată erezia lui pronește de la o abstracție grozavă, sălbatecă: „colectiv”. Mai rece, mai sumară, mai artificială decât abstracția „individ”. Uită că vorbește despre oameni. Utiă că oamenii ăștia au pasiuni, au, orice ar spune, un instinct de libertate, au conștiința existenței lor individuale. Și ce e mai deprimant e că toate teoriile astea pornesc de la un vulgar calcul politic. Sunt convins că, dacă ieri a vorbit așa – cu atâtea aluzii politice și atât de penibil hitlerist – a fost pentru că, în primul rând, printre ascultători se afla un gardist de Fier, în costum național. Simțeam că vorbește pentru el. (Mihail Sebastian, Jurnal, Humanitas, 2016, p. 23)

Dar dezamăgirile discipolilor nu duc la rupturi definitive. Dimpotrivă. Studenții – chiar și cei lucizi și critici – îi rămân alături, sau, cel puțin, îl duc cu ei în amintire. Continuând să fie intrigați, chiar și după ce Profesorul nu mai e, de amestecul acesta de gândire vie, socratică, și cabotinism ieftin, de intensitate spirituală și interes imediat, mărunt, material.

Acestul Profesor, studenții îi editează și îi publică postum cursurile – deși sunt, cei mai mulți, de acord, că în dactilogramele transcrise nu mai supraviețuiește mare lucru din farmecul seducătorului. Acestui Profesor studenții îi păstrează o amintire vie, marcată de un fel de uluială – cea pe care o încerci atunci când vezi că în viața ta a fost o întâlnire care te-a mutat de pe drum, te-a zăpăcit, te-a schimbat. Și nu înțelegi de ce. Nu pricepi ce era cu acest personaj care sucea mințile tuturor.

Cartea Tatianei Niculescu ne propune un portret detaliat, alcătuit din mai toate sursele epocii: memorii, corespondență, jurnale. În buna tradiție a biografiei anglo-saxone, portretul „Seducătorului domn Nae” se construiește ca un puzzle, din toate sursele disponibile, până ce ajunge să ni se înfățișeze, viu și neliniștitor, în fața ochilor. Cartea reconstruiește, cu alte cuvinte, ceea ce am putea numi „misterul” Nae Ionescu, i.e., misterul fascinației pe care Profesorul a exercitat-o asupra generației de aur a României interbelice.

Dar cred că meritul principal al acestei biografii neromanțate este că te trimite să recitești jurnalele epocii. Să vezi cu ochii tăi mărturiile celor care l-au iubit (și a atâtor altora care l-au urât). Încă intrigat de forța de seducție a unui personaj care-și păstrează, neștirbită, o parte din aura care l-a înconjurat în timpul vieții. Oricât de nemeritată ar fi fost aceasta.

Mai multe despre cartea Tatianei Niculescu într-un film-interviu aici.