Cafeneaua filozofică de vineri seara. La ce e bună istoria filozofiei?

O dezbatere între Nora Grigore, Răzvan Ioan, Iovan Drehe și Grigore Vida, moderată de Dana Jalobeanu. Pornind de la provocarea unor filozofi analitici (Just say 'No' to the history of philosophy!) a fost discutată relevanța istoriei filozofiei pentru filozofie și diferitele moduri în care ne putem raporta la filozofii din trecut. A rezultat una dintre … Continue reading Cafeneaua filozofică de vineri seara. La ce e bună istoria filozofiei?

Istoria filosofiei ca opțiune filosofică

Studiul istoriei filosofiei e privit uneori ca întreprindere de anticar, o incursiune într-un muzeu de antichități – venerabile, fără îndoială, dar puțin relevante pentru ziua de azi; iar uneori nu li se atribuie decât statutul de curiozități, apte doar de a ne stârni uimirea prin stranietatea lor. Astfel încât istoricul filosofiei e pus adesea în situația de a-și justifica disciplina; mai mult, e primit cu retincență la masa filosofilor, de vreme ce nu face „filosofie”, ci „doar” istoria filosofiei: nu spusese Kant, de pildă, că n-a scris pentru istoricii filosofiei? Degeaba va aminti istoricul filosofiei că ținta lui Kant în acel pasaj este una specifică (îl are în vedere pe Jakob Brucker); opinia potrivit căreia istoria filosofiei e mai degrabă „istorie” decât „filosofie” e bine înrădăcinată, chiar dacă difuză (ori poate tocmai de aceea).

Galileo Galilei, Sidereus Nuncius sau Anunțul stelar (colecția „Biblioteca italiană”, Humanitas, 2018)

Am avut parte zilele acestea de un eveniment editorial, prima traducere în română a lucrării lui Galilei Sidereus Nuncius. Traducătorul, Gheorghe Stratan, și îngrijitoarea ediției, Smaranda Bratu Elian, au avut inspirația să includă un material foarte bogat de comentarii și note datorat lui William Shea și Tizianei Bascelli, rezultatul fiind un volum care cuprinde aproape tot ce se poate ști despre subiect. Un model de urmat! Textul folosit este cel al ediției de referință a operelor lui Galilei (poate n-ar fi stricat să fie dată în margine și paginația volumului respectiv), iar traducerea, rod al unei munci de-a lungul multor ani, curge foarte frumos. Și peste tot se simte că atât traducătorul, cât și îngrijitoarea ediției chiar îl iubesc pe Galilei.

Cambridge University Press la începuturi și astăzi

Ne gândim la Henric VIII – acest munte de om de 1.80 – ca la un pasionat de vânătoare și turniruri, dar, pe lângă acestea, omul era foarte cultivat și citea mult; adnota volume din bogata lui bibliotecă și scria el însuși. Totuși, în cazul de față nu „dragostea de cărți” a fost motivația: nu avem de-a face cu ce am numi azi un „act cultural”; cu atât mai puțin e vorba de un soi de generozitate regală. În fapt, era o încercare de a ține cât mai mult sub control piața de carte. Cărțile pot fi cele mai periculoase lucruri – prin comparație, praful de pușcă pare o jucărie inofesivă – și a fost mereu foarte riscant să le lași să circule libere. De pildă, traducerea lui Tyndale a Bibliei era socotită la vremea aceea printre cele mai periculoase cărți. Exemplare ale ei, tipărite îndeobște la Anvers, circulau clandestin și erau vânate pentru a fi predate focului. Privim azi traducerea Bibliei într-o limbă vernaculară ca un moment decisiv în istoria acelei limbi, tentați să-l înțelegem din nou în termeni de „act cultural”, dar nu trebuim să uităm că adesea era o chestiune de viață și de moarte, înainte de  a fi o întreprindere filologică.

David Hume, Arsenie Boca și alți câțiva

În primul verset al Surei 54 din Coran ni se spune că Luna a fost despicată în două – un fenomen despre care unii spun că a fost provocat de Mahomed, iar alții că i-a fost doar martor; în orice caz, scopul era convertirea necredincioșilor din tribul Quraysh. Ceva mai la vale (94. 1-3), o mostră din splendida poezie coranică: „Oare nu ți-am deschis ție pieptul / Și nu am îndepărtat de la tine povara ta, / Care-ți apasă pe spinare?”[1]. Interpretarea e mai puțin poetică: pieptul lui Mohamed a fost deschis în mod propriu, chirurgical, așa zicând, de către îngeri și curățat temeinic pe dinăuntru – o formă extremă de purificare[2]. Din tradiția Hadith aflăm și câteva miracole „mai mici” ale Profetului: a consolat un palmier care plângea; a făcut doi copaci să se miște la porunca lui; a stupit ochiul beteag al lui Ali, însănătoșindu-l; a adus ploaie la Medina pe timpul unei secete; nu avea umbră – un semn al luminii sale; era salutat de pietre și copaci; plus multe vindecări și profeții (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Miracles_of_Muhammad). În sfârșit, minunea minunilor: călătoria de la Mecca la Ierusalim pe spatele armăsarului Buraq, o lighioană înaripată, apoi așa-numitul Mi’raj [„scară”, „ascensiune”, de unde și „mirajul” nostru (= „vedenie”), venit prin franceză], adică ridicarea, călăuzită de îngerul Gabriel, printr-o suită de ceruri, până la Dumnezeu, prilej totodată de a vedea și o succesiune de iaduri, laolaltă cu suferințele păcătoșilor care le locuiesc – o posibilă sursă de inspirație pentru Infernul lui Dante.