La început, ceea ce numim acum științe, literatură sau filosofie erau una. O aceeași căutare și, în același timp, o expresie (imperfectă) a unei unități mai profunde, pe care filosofii au exprimat-o și ei cum au putut. De obicei în termeni de corespondențe, similarități și analogii, făcând apel la un întreg arsenal de metafore pentru a vorbi despre „globul lumii intelectuale,”[1] despre „cercul perfecțiunii”[2] sau chiar despre „căsătoria dintre minte și Natură”.[3] În anii 50-60, istoricii ideilor vorbeau despre revoluția științifică în termenii unei rupturi, a unei destrămări a acestei unități inițiale. Un fel de „breaking of the circle”.

Dacă privim în perspectivă istorică, am putea spune că nu e mare diferență între expertul din științele umaniste și cel din științele tari. Ei au uneori chiar un aer de familie, căci fac adesea același lucru. Evaluează, apreciază, compară, cântăresc; au capacitatea de a judeca corect în cazuri sau situații hiper-spercializate, complet non-transparente pentru non-expert. O caracterstică a expertizei este marea cantitate de cunoaștere tacită cu care operează expertul. Gândiți-vă la un expert care evaluează tablouri (pentru a identifica dacă sunt autentice). Explicitarea cunoașterii tacite a fost adesea ironizată; gândiți-vă la Sherlock Holmes cu monografiile lui („Cele 14 tipuri de soluri din sudul Angliei”, adică exact cunoașterea care-i permitea să identifice noroiului de pe galoșii criminalului).