Dana Jalobeanu
Dacă vorbim despre excelență – în științele umaniste, sau în științe pur și simplu – suntem, adesea, tentați să începem prin a spune ce nu este excelența.
Excelența nu este strict măsurabilă scientometric. Nu se traduce în număr de articole ISI. Excelența nu este notorietate. Nu se traduce în număr de citări. Excelența nu este nici expertiză. Vom vedea că există distincții de substanță între cunoașterea expertului și cunoașterea „de excelență”.
Ce e, atunci, excelența? Aș încerca o descriere cât se poate de mundană și fără mari pretenții filosofice. Cât să punem pe masă niște idei pentru discuție.
În disciplinele consolidate și cu o dezvoltare sănătoasă, în disciplinele în care există un număr mare de experți, ne întâlnim adesea și cu o clasificare – riguroasă, dar foarte adesea informală – care îi conține, la vârf, pe cei cărora li se atribuie acest epitet, al excelenței. Aș spune despre aceștia că reprezintă o întrupare a idealului excelenței.
Ce trăsături caracterizează această „întrupare a excelenței”? Aici e dificil, tocmai pentru că ierahia despre care vorbesc e disciplinară. Asta înseamnă că ea nu e totdeauna transparentă din afara disciplinei. Un specialist în istorie medievală este în stare să numească, imediat, trei nume din profesia sa cărora le poate atribui epitetul excelenței. Și tot astfel va face specialistul în clasice, sau în istoria filosofiei moderne, sau istoricul științei. Aceste ierarhii disciplinare există și sunt foarte prezente în viața profesiei, chiar dacă (sau tocmai pentru că) adesea sunt mai degrabă implicite.
Cum trecem acum de la persoane la instituții? Care sunt întrupările instituționale ale excelenței? Ei bine, vorbim aici de un ideal la fel de vechi; cel care-și imaginează metode de a pune în act excelența din diferite domenii, de a o aduna, și de a o face să rodească. Întruparea instituțională a excelenței este – în Europa secolelor XX și XXI – institutul de studii avansate.
Ideea e simplă: să adunăm într-o singură instituție vârfurile din mai multe discipline – de pildă, din toate științele umaniste. Sau, poate, din toate științele…
Există, desigur, precedente celebre. Cel mai celebru dintre toate este Institute of Advanced Studies din Princeton – instituția care a adunat sub o singură cupolă, în timpul războiului, personaje și nume celebre: Einstein, Godel, von Neumann.
Când mă gândesc la institute de studii avansate, azi, îmi vin însă în minte Max Planck Institute for History of Science și Colegiul Noua Europă. Ambele, centre ale excelenței întrupate; și locuri din care se poate zbura mai departe. Din care s-a zburat departe și înalt.
Pentru că – și aici e marea întrebare – unele dintre aceste proiecte instituționale de întrupare a excelenței reușesc, altele nu. Princeton Institute of Advanced Studies nu a fost, la începuturi, ceea ce se aștepta de la el. Poate că media de vârstă a celor cooptați în primă instanță a fost prea mare. Sau, poate, prea mare era doar distanța care separa această admirabilă instituție de Universitate și de biblioteca ei. Institutul din Princeton e minunat situat într-o pădure. Dar e foarte departe de bibliotecă și de Universitatea din Princeton. Și poate că tocmai aici e problema.
Poate că întruparea instituțională a excelenței are nevoie de conexiunea vie cu profesia/disciplina și cu generațiile care vin. Poate că cei selecționați să facă performanță nu pot performa dacă sunt separați de studenți – cei care ne țin în priză, ne provoacă și ne obligă, mereu, să mergem înainte (și să progresăm).
Dacă este așa, atunci trei sunt condițiile excelenței „instituționalizate”:
(1) selecționarea „celor mai buni” dintre reprezentanții unei discpline, și punerea lor împreună
(2) asigurarea unui mediu inter și trans-disciplinar și a resurselor necesare pentru cercetare
(3) permanenta legătură cu disciplina și, mai ales, cu tinerele generații care „vin din urmă” în fiecare disciplină.
Mai multe în discuția noastră de aici:
Let's talk about books 