Writing, today, on the Scientific Revolution, is one of the most difficult tasks facing the historian of science. Not only because one has to begin by digging through hundreds of thousands of pages of scholarly criticism, but because the existence and the contours of the phenomenon itself are questionable. Not so long ago, a popular book on the same subject famously begun by claiming: “There is no such thing as the Scientific Revolution, and this is a book about it.”[i]
Author: danajalobeanu
Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.
Cafeneaua filosofică de vineri seara
Cafeneaua filosofică de vineri este locul în care ne vedem să vorbim despre cărți, sau să dezbatem ce a mai apărut pe blog. Destins, cu textul în față, în format de „debate” sau de discuție liberă, la o cafea și o prăjitură, în sufrageria culturală a La petite bouffe, cafeneaua Humanitas din Cotroceni (vezi aici). … Continue reading Cafeneaua filosofică de vineri seara
„Cum putem scrie despre Iluminism?” Despre constructivismul iluminist și câteva observații plecând de la o carte a lui Steven Pinker
Studiile despre Iluminism sunt unul din cele mai animate câmpuri intelectuale din câte cunosc – adică din cele mai fertile polemic și mai încărcate de dezbateri metodologice. Aici s-au testat, numai începând cu anii '60, ca să nu mai vorbim de perioada fierbinte care începe odată cu Revoluția Franceză, nenumărate teorii despre istorie, s-au înfruntat nominaliști istorici cu realiști, postmoderniști cu adepți (reali sau de paie) ai marilor narațiuni despre modernitate, dar, mai ales, s-au concurat mereu și s-au întrepătruns două tipuri diferite de voci – ambele perfect legitime în sine, dar între care ar trebui neapărat distins, și care pot da fiecare rezultate mai bune sau mai proaste: vocea istoricului, a cercetătorului academic al Luminilor, respectiv vocea politică a celui care invocă, printr-un speech act, Luminile ca pe o mitologie. Desigur, uneori cele două voci se reunesc, asumat sau nu, în scrierile aceluiași autor – cum e, de pildă, cazul lui Jonathan Israel.
Istoria între ficționalism și propagandă: sau când epicureanismul e prezentat drept principalul competitor al creștinismului
Să zicem că intri într-o librărie și iei într-o doară, din raft, o ediție modernă din clasici. Dialogurile timpurii ale lui Platon. Sau scrisorile lui Epicur. Sau poemul cosmologic al lui Lucrețiu, Despre natura lucrurilor. Examinezi câteva rânduri ale traducerii, te uiți, poate, la aparatul critic. Există însă și șansa să te întrebi: cum a ajuns cartea asta până la noi? Cum a supraviețuit un text vechi de 2000 de ani într-o lume mereu în mișcare, într-o lume în care casele (și cărțile) ard, culturile mor și tot mai multe urme se pierd în negura timpului? Până și limbile în care au fost scrise aceste texte au dispărut, într-un fel. Nu știm precis cum suna greaca veche; și câți mai pot citi, azi, în latină?
Nu vi se pare că e cam multă lumină?
În zilele în care vă îndoiți că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, când vă simțiți obosiți, deprimați și simțiți că vă pierdeți încrederea în umanitate, luați cu cafea, noua carte a lui Steven Pinker.
A vorbi prostii
Unora dintre noi ne place să credem că avem deja un anumit grad de imunitate atunci când suntem expuși discursului unor persoane care ne inundă cu un tsunami de afirmații mai mult sau mai puțin aberante. Exemple în această privință pot fi identificate de aproape oricine, în funcție de ceea ce și-ar imagina că ar fi de fapt adevărat. Atunci când suntem în situația de a asculta astfel de persoane, ne dăm seama că nu avem de-a face cu simple minciuni, ci cu un discurs construit printr-o complexă întrețesere de adevăruri cu minciuni. Filosoful american Harry G. Frankfurt vorbește despre acest fenomen într-un eseu publicat în 1986, On Bullshit. De atunci, textul a fost publicat din nou de Princeton University Press în 2005, urmând ca la un an după, autorul să publice o lucrare complementară, On Truth (Alfred A. Knopf, 2006). Acestea sunt sursa rândurilor ce urmează.
Tiranul și oglinda
A scris adevărate imnuri închinate prieteniei, generozității, curajului. A vorbit despre datoria de a fi umani, binevoitori, darnici și îngăduitori – dincolo de diviziunile de clasă, avere, rasă, gen. Cititori entuziasmați descoperă în scrierile lui o pedagogie a înfrânării; o filosofie a datoriei; o psihologie cognitivă avant la lettre, care ne propune să înțelegem rațional elementele degradante și umilitoare ale condiției umane. Pliniu cel Bătrân îl numea princeps eruditorum – prințul înțelepților. Tacitus, însă, și Dio Cassius, îi spuneau altfel: învățătorul tiranului. Tiranul în cauză era Nero, căruia Seneca i-a predat retorică și istorie și i-a fost aproape în anii de formare.... dar și câțiva ani (buni) mai târziu, până când tiranul i-a ordonat să se sinucidă (în ceea ce este considerată, și azi, cea mai spectaculoasă scenă de sinucidere a antichității, relatată pe larg de Tacitus, în Anale). A fost amicus principiis, sfătuitor și consilier; a fost senator și consul într-o Romă care scăpase de nebunia sadică a unui Caligula pentru a da de nebunia paranoidă a lui Nero. Și a rămas o enigmă. Pentru contemporani, pentru discipoli... și pentru generații întregi de admiratori și detractori, până în ziua de azi. Cine a fost, de fapt, Lucius Aeneus Seneca?
Ce mai citim?
Ce mai citim? Cât mai citim? Cum vorbim (sau scriem) despre ce citim? Să vorbim despre cărți. Acesta este un „blog de cărți” deschis tuturor cititorilor. Găsiți pe el recenzii și recomandări de lectură, liste cu lucruri de citit, sau dezbateri despre cărți și idei.
Let’s talk about books
We are such stuff As dreams are made on
Let's talk about books 