Laura Pătrașcu
Gogol și „Suflete moarte”. Despre ce este vorba? Care a fost, de fapt, mesajul? Caut răspunsuri, dar, în încruntarea aglomerării zilnice, aleg calea mai rapidă: teatrul radiofonic. În ciuda distribuției impresionante și a expresivității vocilor, simțeam că îmi scapă ceva, că lipsește ceva, că ironia fină a autorului nu transpare pe deplin. Așa că am trecut la a căuta printre rândurile scrierii. O recomand tuturor!
Cultura din care se naște personalitatea lui Gogol a dat lumii o pleiadă de autori care au avut o aplecare deosebită față de om, umanitate și mizeria umană. Fiecare dintre aceștia a redat în profunzime aceste trăiri, fără a le cosmetiza, denatura, minimaliza sau potența. Așa ajungem astăzi să ne întrebăm ce anume poate concentra într-o conștiință atâta duritate și în ce doze poate fi formată o astfel de mixtură, din care ia naștere o luciditate remarcabilă, o claritate care, prin erudiția, tăria și fidelitatea descrierilor, se transformă într-o oglindă a umanului și a societății în ansamblul ei.
Dacă la Cehov, în tonul lui cinic, am întâlnit abilitatea de a prezenta ipocrizia și adaptabilitatea ființei umane chiar și la condițiile vitrege, uneori chiar inumane, în care își poate duce viața, la Gogol am găsit iscusința de a expune meschinăria umană, de a scoate în evidență josnicia unor personaje ce se învăluie în mantia neutralității. În Suflete moarte, el construiește o oglindă care arată ceea ce se ascunde vederii, o oglindă care poate reflecta până și putreziciunea unor suflete ce se ascund în trupuri vii; astfel, așa cum se crede că unele suflete pot exista după moartea trupului, există și suflete moarte în trupuri vii, ceea ce înseamnă că existența unui trup viu nu garantează vitalitatea sufletului. De altfel, „tainica simpatie” dintre suflete poate fi o realitate doar a sufletelor vii, care se pot regăsi pe ele însele în singurătate.
Cam așa îl văd și pe Gogol: un suflet viu, care nu se sfiește să se însingureze și să se regăsească pe sine în gânduri. Totuși, rămâne întrebarea: de ce a destinat flăcărilor, de două ori, partea a doua a scrierii Suflete moarte? De ce credea că în acele manuscrise se aflau gânduri transmise de „demoni”? Oare urâțenia și numărul mare al oamenilor cu suflete putrede l-au îngrozit într-atât, încât să-și pună propria gândire sub semnul îndoielii sau să considere că nu mai poate reflecta întocmai realitatea?
Let's talk about books 
Analogii fara voie. Intr-una dintre ultimele clase de liceu, am fost dusi in cadrul lectiilor de anatimie la clinica de Anatomie patologica, unde priveam cadavre – segregate pe gen – in lazi/ cade umplute cu formol. M-am deprins, de atunci, sa privesc si separ oamenii in functie de ablatiunea lor in formolul din respectivele recipiente. Cei mai elevati, nu incapeau in viziune, altii…da. Multi, da. Lafel mi s-a intamplat dupa lectura lui Gogol: privesti ochii semenilor: unii sunt vii, dincolo de cearcanele epuizarii, altii sunt stinsi, cu irisi incetosati de somn si plictiseala ori nepasare, lunecosi in derizorii smecherii drept palpaire a unui spirit muribund. Profund intuitivi, complementari acesti autori: Cehov si Gogol.
LikeLike
Cred că pentru a merge atât de departe în abordarea care vede în personaje reflexe ale interiorității autorului, suflet viu care se indoiește de sine, dacă a ajuns să creeze niște suflete noarte, mai este necesară pe lângă analiza personajelor sale, care sunt, intr-adevăr, cum spuneți, meschine, chiar moarte, să aducem în discuție, coroborându-le alte texte ale autorului, mărturisiri, jurnale, scrisori, texte ale contemporanilor despre el. Fiindcă altminteri, orice autor poate fi atât de devorat de propria operă, încât să se identifice cu personajele, fără să le semene neapărat. Există o opinie care aduce în discuție imposibilitatea de a participa la viață a omului Gogol, din cauza impotenței. Un secret care nu transpare în operă, decât indirect, prin absența relațiilor, a iubirii, tandreții, nostalgiei etc etc..
LikeLike
Foarte interesanta si de notat observatia Doinei Jela (pe care o salut aici!!), indeosebi daca ne raportam la interpretarea portretului clasic al lui Gogol – cu fizionomie usor androgina. Ceea ce ma duce mai degraba la asocierea cu inclinatia binecunoscuta a lui Ceikovski…Dar, in ultima instanta, ce importanta au toate acestea fata de opera fiecaruia??! Spirite lucide si creatoare, intrupate intr-o forma sau alta…”who cares”…A propos de cotropirea autorului de catre personaje: s-a spus/ scris ca Dickens traversa strada de cate ori era urmarit de imaginea (inchipuita) a d-lui Mackawber cel vesnic indatorat. In aceeasi ordine de odei, prefer desfatarea literei lui Shakespeare informatiilor/ dezinformatiilor despre ambiguitatea persoanei auctoriale.
LikeLike