Alexandru Liciu
În Science and Culture, Th. Huxley ne spune că evoluția cunoașterii se petrece prin bătălii. O facțiune câștiga lupta împotriva alteia, pe care o înlocuiește. Renașterea, redescoperind scrierile unor Vergiliu și Cicero, se îndepărtează de cunoașterea ”călugărească” a Evului Mediu, iar curând, prin mișcarea umaniștilor, limba greacă câștigă ”bătălia” împotriva unei latine revăzute. Reforma umaniștilor este însă multifațetată: victoria de care se bucură limba greacă înseamnă o nouă educație, o nouă religie, o nouă cunoaștere a naturii, un nou mod de a vedea lumea. Însă, pentu Huxley, noi nu am ieșit niciodată din acest sens al istoriei. Deși există progres în cunoaștere, dintr-un anumit punct de vedere noua Știință este exact precum cunoașterea călugărului sau a umanistului: atotcuprinzătoare, revoluționară și fără rest. Elimină formele vechiului establishment și pune totul pe baze noi[1].
Desigur, perspectivele învechite asupra lumii au avut și ele rolul lor. În The Progress of Science, Huxley, preluând termenul baconian de ”anticipare a naturii” – o formulare grăbită și neglijentă a legilor naturii; un fel de generalizări empirice luate drept legi –, Huxley susține că antecesorii noștri tot au strâns câte un bob de cunoaștere, mai ales fiindcă avut inspirația să formuleze ipoteze verificabile. Însă, de multe ori, aceste ipoteze nu aveau o fundație suficient de solidă, iar asta a dus la răsturnarea lor:
”Sistemul astronomic geocentric, cu epicentrele și epiciclurile sale, a fost o ipoteză cu totul în contradicție cu faptele, dar care, totuși, a avut un rol important în progresul cunoașterii astronomice. Kepler a fost cel mai mare ghicitor (the wildest of guessers). Teoria corpusculară a luminii, propusă de Newton, a fost pentru multă vreme folosită în optică, deși azi nu mai crede nimeni în ea; iar teoria undulatorie a luminii, care a înlocuit-o pe cea corpusculară și care s-a dovedit drept un foarte fertil instrument de cercetare, se bazează pe ipoteza existenței unui `eter`, ale cărui proprietăți sunt definite în propoziții. O parte din aceste propoziții ni se par – dinspre înțelegerea noastră comună (ordinary apprehension)— paradoxuri ale fizicii (physical antinomies)” (Huxley, The Progress of Science”, trad. proprie).
Deși epocile astea s-au sfârșit, iar timpul ne-a arătat că aceste ipoteze au fost infirmate, încă mai există – consideră Huxley– bătălii de dus. Știința (așa cum o vede Huxley) abia ce-și începe lupta împotriva culturilor clasică și modernă. Doar că există un combatant pe scena acestor confruntări ce luptă cumva din umbră. Văzut drept inamic de către ambele tabere (și umaniști, și adepți ai științei), ”omul practic” (the practical man) apare des în scrierile secolului al XIX-lea, însă de multe ori pare să aibă doar o poziție secundară, și îi simțim prezența mai degrabă printre rânduri decât într-o teză clar formulată[2]. Despre acesta aș vrea să vorbesc mai pe larg, și să vă conving că el reprezintă o figură centrală pentru disputa dintre cele două culturi.
Huxley – idolatria ”oamenilor practici”
În On the Advisableness of Improving Natural Knowledge, Huxley pare – în cea mai mare parte— să facă apologia personajului amintit. Dimensiunea practică a științei, se pare, e cea care i-a ajutat pe londonezi să treacă de ciuma din 1664 și de marele incendiu din 1666. Pe deasupra, acest tip de cunoaștere a continuat să progreseze. Începând cu Societatea Regală și cu noua filosofie propovăduită de aceasta, ce se răspândește pe continent, și până în zilele noastre, cunoașterea practică evoluează într-o măsură ce n-ar fi putut fi anticipată la începuturi. Robert Hooke s-ar mira, consideră Huxley, la vederea instalațiilor anti-incediu și a planificării urbane din Lodra de astăzi.
Însă tot acest eșafodaj se prăbușește subit. Huxley se admite vinovat de exagerare. Cunoașterea practică, deși dezirabiă, nu prea stă bine în conjuncție cu concepția huxleyană a Științei. Beneficiile materiale, produse ale științei, pot cu ușurință să oblitereze adevăratul țel al acesteia, formarea caracterului omului de știință. Pentru Huxley, știința nu este asemenea unei mașinării automate din Revoluția Industrială:
”Însă mașinăriile industriale (spinning jenny and steam pump) nu sunt, până la urmă, decât niște jucării, ce au valoare doar în mod accidental; iar cunoașterea naturii creează o multitudine de alte mecanisme (contrivances) și mai subtile, ale căror imnuri nu se cântă pentru că acestea nu sunt direct convertibile în instrumente de creat avuție. Când privesc cunoașterea naturii risipind astfel de daruri printre oameni, mă gândesc că singura comparație potrivită a acestea e cu o țărancă din Alpi, care merge mereu înainte, împovărată, cu mintea doar la cele casnice; dar care, fără efort și fără a sta pe gânduri, în același timp croșetează pentru copiii ei. Hainele noi sunt confortabile, iar copiii se vor bucura; însă cu siguranță ar fi lipsit de perspectivă să vedem în această mamă muncitoare o simplă mașină de țesut, care nu ne aduce decât confort fizic.” (Huxley, On the Advisableness of Improving Natural Knowledge, trad. proprie)
În Science and Culture, Huxley reiterează același motiv. Încercările de a introduce adevărata cunoaștere științifică în curricula universitară s-au lovit – e de părere Huxley – de două rânduri de obiecții. Despre primul am mai discutat, este cel venit din partea literaților, ”Leviții ce manevrează arca culturii și au monopolul asupra educației liberale”. Însă cel de-al doilea vine dinspre ”industriașii mândri că sunt reprezentanți ai practicului” (”the men of business who pride themselves on being the representatives of practicality”). Huxley îi acuză pe aceștia de lipsă de interes pentru demersurile mai degrabă speculative, dar și de faptul că, mai fundamental de atât, ei construiesc o ruptură între teorie și practică (condamnând-o pe prima și punându-și excesiv speranța în cea de-a doua). Nu întâmplător Huxley vede în asta o formă de idolatrie:
”Omul practic a crezut că idolul căruia i se închină – de regulă – a fost, în trecut, sursa prosperității, și că îi va garanta, în viitor, bunăstarea artelor și îndeletnicirilor manuale. El credea că știința nu e decât o speculație de aruncat la gunoi (speculative rubbish); că teoria și practica n-au nimic în comun; și că gândirea științifică (the scientific habit of mind) e mai degrabă un impediment decât ceva folositor pentru bunul mers al lucrurilor de zi cu zi (the conduct of ordinary affairs).” (Huxley, Science and Culture, trad. proprie)
Pentru Huxley, distincția între științe aplicate și științe practice este neadecvată, și este apanajul ”omului practic”. Trasând această distincție, omul practic lasă impresia că există ceva pe nume ”cunoaștere practică”, ce poate fi studiată independent de știința pură. Această falsă dihotomie a dus la asimilarea ideii de știință cu progresul tehnicii, iar, după cum am văzut atât mai sus, cât și în alte episoade ale discuției noastre, pentru Huxley Știința este mult mai mult de atât. Pentru el, succesul technologiei emerge dintr-o schimbare fundamentală a modului de a ne raporta la lume, și este doar un produs accidental și secundar al acesteia. Ținta Științei este o astfel de schimbare, și nu doar simpla evoluție a technologiei și a capacității noastre de a rezolva probleme practice.
Mathew Arnold – practicul drept politic
Matthew Arnold își începe prelegerea ”Literature and Science” tot cu o critică a ”omului practic”. Acesta din urmă, industriașul de secol XIX, refuză gândirea speculativă în numele prea-practicului. Introducându-l în discuție pe Platon, care s-ar opune unui atare mod de a vedea lucrurile, Arnold construiește un întreg edificiu în favoarea cunoașterii speculative și a umanioarelor[3]. Însă Arnold mai are și alte lucrui de spus despre dominația practicului.
În eseul ”The Function of Criticism at the Present Time”, prefața unui volum de critică, Arnold se confruntă cu o problemă finalmente similară celei din ”Literature and Science”: care e sarcina ”criticului” (literar)? Și care e natura noului în demersul comentariului? Are o operă nouă valoare mai mare decât un comentariu la operele deja existente? Contrar opiniei majoritare, Arnold susține că nu, iar astfel se intersectează din nou cu problema practicului. Însă aici se pare că găsim un alt ”om practic”, cel care, prea imersat în problemele vremii, nu-și poate lua distanță critică față de acestea. Cu alte cuvinte, pentru Arnold ”omul practic” este omul politic. Cheia criticismului bun este, pentru el, să facem câțiva pași înapoi, în terenul ideilor pure:
”Se va zice că direcția pe care o recomand criticimsului e una subtilă și indirectă, și că prin adoptarea – pe această cale – a virtuții indiene a detașării și prin abandonarea sferii vieții practice, mă autocondemn la un parcurs lent și obscur (slow and obscure work). Poate că e într-adevăr încet și obscur, însă este singura direcție potrivită pentru critică. Cei mai mulți dintre oameni nu vor vrea niciodată să vadă lucrurile așa cum sunt (nu au ardent zeal pentru aceasta); ideile foarte greșite (very inadequate ideas) le vor fi mereu pe plac. Pe astfel de idei se sprijină, și trebuie să se sprijine, felul general de a fi al lumii (the general practice of the world). Cu alte cuvinte, oricine își propune să vadă lucrurile așa cum sunt se va trezi într-un cerc restrâns; însă doar prin munca acestui cerc restrâns ideile corecte (adequate ideas) se vor pune vreodată în mișcare. Zbuciumul vieții practice va avea mereu un efect amețitor și atrăgător chiar și asupra celui mai rezervat dintre spectatori, încercând să-l îngită ca într-un vortex. Aceasta se întâmplă mai ales acolo unde viața e atât de ispititoare precum e în Anglia. Însă doar dacă va rămâne rezervat și se va opune perspectivei omului practic, va putea criticul să-i aducă vreun serviciu acestuia din urmă; doar urmându-și calea în modul cel mai sincer, și doar convingându-l și pe omul practic de această sinceritate, poate el [criticul] scăpa de confuziile ce-l amenință continuu.” (Arnold, The Function of Criticism at the Present Time, trad. proprie)
Această întoarcere către ideile pure este posibilă și din pricina teoriei asupra mersului istoriei pe care o propune Arnold. Pentru el, din punctul de vedere al noului și inovației, perioadele istorice pot fi împărțite în perioade de acalmie și perioade de creație. Însă este greșit să credem că în cele de acalmie nu avem nimic de făcut. Din contră, perioadele de acalmie pregătesc terenul pentru inovațiile epocilor viitoare, iar aici apare rolul criticii și comentariului. Astfel, Arnold oferă rol creativ și acestora din urmă. Mai mult decât atât, Arnold va susține că o perioadă de acalmie creativă este și cea contemporană[4], propice pentru întoarcerea la ideile pure și ieșirea din practic.
Însă mai există o acuză de fond adusă practicului: cea de dogmatism. Arnold admite că există critică literară contemporană, însă susține că aceasta e prea politizantă și prea națională. Criticul, din moment ce se ocupă cu ”o încercare dezinteresată de a învăța și răspândi tot ce e mai bun din ce cunoaștem și gândim pe lume” (”a disinterested endeavour to learn and propagate the best that is known and thought in the world”), trebuie să facă efortul de a deveni versat în culturi străine (aici are în vedere un fel de cunoaștere a fondului comun european) și de a rămâne neangajat politic. Cu alte cuvinte, de a nu fi dogmatic, căci, pentru Arnold, angajarea politică și cultura națională vin din mulțumirea de sine (”self-satisfaction”). Doar astfel putem spera la o nouă perioadă de creație, chiar dacă în mod cert inferioară celor de până acum:
”Într-o epocă precum acestea [cea a lui Shakespeare sau cea a lui Eschil] rezidă, dincolo de orice îndoială, adevărata viață a literaturii; acolo găsim tărâmul făgăduinței, spre care critica nu poate decât tinde. Acest tărâm nu e al nostru să-l stăpânim, iar noi vom sfârși în sălbăticie: însă să fi dorit să fi ajuns acolo, să-l fi salutat din depărtare, e deja, probabil, cel mai mare merit ce i se poate atribui unui contemporan; va fi cu siguranță cel mai însemnat titlu de glorie rămas posterității.” (Idem.)
Concluzie
Dar cine este, în fond, ”omul practic”? În acest episod am încercat să arăt trei fețe ale acestuia: ”omul practic” este cel care vede știința drept simplu instrumentar de soluționat probleme imediate, divorțat de viziunea generală despre lume și de imaginea omului de știință. De asemenea, el este și industriașul de secol XIX, cel care pune accentul pe dimensiunea economică a științei (prin technologie), și astfel, din nou, pierde din vedere adevărata natură a științei. În ultimul rând, ”omul practic” este cel atât de ancorat în viața cotidiană încât pierde din vedere perspectiva de ansamblu și cunoașterea pentru sine însăși[5]. Acesta poate fi numit și ”omul politic”. Însă dimensiunea instrumentală, cea economică și cea politică a practicului au, ne spun și Huxley, și Arnold, în comun o serie de lucruri esențiale: toate izvorăsc din dogmatism, iubire de sine și idolatrie.
[1] Pentru o perspectivă asupra felulul în care vede Huxly Știința, vezi episodul II al acestei discuții;
[2] În episodul IV, Dana Jalobeanu a trimis la ”omul practic” drept adversar al ambelor tabere; însă aici discut mai în detaliu imaginea acestuia;
[3] Vezi episodul II;
[4] Printre perioadele de creație găsim Atena lui Pericle și Anglia elisabetană, în timp ce printre perioadele mai degrabă preparatorii găsim Revoluția Franceză. Însă pentru Arnold Revoluția Franceză este o perioadă deosebit de nefastă, din pricina ”caracterului [ei] pratic și politic”, dimetral opus, de exemplu, Renașterii și Reformei, caracterizate drept ”mișcări dezinteresate, intelectuale și spirituale”;
[5] Mai mult decât atât, pentru Arnold cunoașterea pentru sine însăși va da, în ultimă înstanță, roade practice, atunci când timpurile vor fi pregărite și suficient de ”mature”.
Surse
Arnold, Matthew, ”The Function of Criticism at the Present Time”, 1864;
Arnold, Matthew, ”Literature and Science”, ediție îngriită de Ian Lancashire, varianta din Statele Unite, 1883;
Huxley, Thomas, ”On the Advisableness of Improving Natural Knowledge”, 1866;
Huxley, Thomas, ”Science and Culture”, în Modern History Sourcebook, Fordham University;
Huxley, Thomas, ”The Progress of Science”, 1887, ediție îngrijită de Ian Lancashire.
Let's talk about books 