Să-i ceri unui om de știință să facă filosofia științei seamănă cel mai adesea cu a pune un artist să facă estetică: de altfel, cum ar putea avansa în domeniul lui, dacă s-ar preocupa neîncetat de fundamente? Să-i lăsăm pe savanți să-și vadă de lucru și să ne uităm cu un ochi filosofic la ceea ce ei fac. În ce mă privește, mereu mi s-a părut că din bagajul cu care omul de știință pleacă să cerceteze natura fac parte câteva idei pe cât de luminoase, pe atât de tradiționale: că realitatea așteaptă să fie descoperită, că există o ordine rațională a lucrurilor și că, prin urmare, adevărul poate fi, încetul cu încetul, atins.

Profesor și căutător al adevărului, Platonist, maniheist, creștin, întemeitor de comunități monastice și păstor de suflete, om al legii și administrator, filosofi... și un om cu „geniul prieteniei”. Scrierile lui sună uneori suprinzător de modern. Atunci când pare să inventeze un gen de introspecție în care seamănă mai curând cu Descartes decât cu Epictet sau Marcus Aurelius; atunci când vorbește despre felul în care filosofia este deschisă și bărbaților și femeilor; sau când ne spune cu modestie că rolul profesorului este doar acela de a-l ajuta pe elev să descopere ceea ce are deja, în sine.