Magic as a historiographic category

Dana Jalobeanu

What is Renaissance magic? What connects the seemingly very different enterprises of Marsilio Ficino (De vita libri tres), Cornelius Agrippa, Giordano Bruno (De vinculis), Giovan Battista della Porta (Magia naturalis) and Francis Bacon? In what sense their projects of a natural magic are about the same thing?

One proposal to answer this question was formulated more than 30 years ago by Ioan Petru Culianu’s book, Eros and Magic in the Renaissance. A book widely read but also very much contested by the experts. A book that still makes a very good reading today. Culianu’s proposal is to treat magic as a historiographic category. And to define it as a science of manipulating the contents of the imaginary. Or a set of sciences, since Culianu talks rather about a cluster of Renaissance sciences of the imaginary which contains not only natural (and demonic) magic, but also sciences such as the art of memory, divination, astrology etc.

What are the advantages and disadvantages of re-reading Renaissance authors with the help of this historiographic category? And in what way is Culianu’s “magic” useful to the historian of science (or the intellectual historian) today?

Join us on Friday, 31 of July, 8 pm (Bucharest time). On zoom and live on the youtube channel Cafeneaua filosofica. For the zoom link email me: dana.jalobeanu@gmail.com.

Below a trailer – as a teaser for Friday.

Ioan Petru Culianu, historiography, and the lost dimension of magic

Doina Cristina Rusu

The status of magic in the history of philosophy and science is still unclear. For some historians, magic pertains to a different worldview, a premodern one, and it is in opposition with modern science, a worldview still prevalent today. Other historians see not only a continuity between magic and science, but found the very roots of the scientific method in the magical manipulation of nature. For the former, the study of magic can be at most a curiosity, a source of entertainment, but in no way a serious endeavour. For the latter, modern science cannot be understood without first understanding the magical beliefs and theories.

Where shall we place Ioan Petru Culianu, who wrote a series of books on magic, Renaissance science, Ficino, etc.? My suggestion is that for Culianu we should create a third category. Together with the first group, he sees the Renaissance worldview in opposition with the modern one. Together with the latter, he considers that the study magic is a valuable approach, since for him every worldview is of equal value. Differently put, while most historians tend to accentuate the continuity between magic and science in order prove the value of magic, Culianu emphasises what has been lost during the Reformation and Counterreformation. And this is the phantasmagorical aspect of magic. He defines magic as “a science of the imaginary, which it explores through its own method and seeks to manipulate at will” and “a means of control over the individual and the masses based on deep knowledge of personal and collective erotic impulses.” (Eros and Magic, p. xviii)

What Culianu takes to be the most important aspect of magic is the capacity of the magicians to create images that have the power to bond the imagination of the viewer. The Renaissance universe is a bundle of forces, of sympathies and antipathies, appetites, and desires. These appetites are activated by the right images and since imagination prevails over reason, the receiver will act in such a way as to satisfy the desire. Over the seventeenth century such a view of human nature was denied, and magic condemned. In assessing Culianu’s view, two questions immediately come to mind:

(1) what are the advantages of following Culianu in analysing those aspects of magic that were not included in modern science?

(2) If the magical imagination has been censured, what happened to the human nature? Are we more difficult or easier to manipulate now by images, symbols, icons, and any kind of representations in general?

 

Bibliography:

Ioan P. Couliano, Eros and Magic in the Renaissance. Chicago: Chicago University Press, 1984.

Ioan P. Culianu, Iocare serio. Știință și artă în gândirea Renașterii. București: Polirom, 2003.

 

 

 

 

 

Adevăr științific și relativism

Să-i ceri unui om de știință să facă filosofia științei seamănă cel mai adesea cu a pune un artist să facă estetică: de altfel, cum ar putea avansa în domeniul lui, dacă s-ar preocupa neîncetat de fundamente? Să-i lăsăm pe savanți să-și vadă de lucru și să ne uităm cu un ochi filosofic la ceea ce ei fac. În ce mă privește, mereu mi s-a părut că din bagajul cu care omul de știință pleacă să cerceteze natura fac parte câteva idei pe cât de luminoase, pe atât de tradiționale: că realitatea așteaptă să fie descoperită, că există o ordine rațională a lucrurilor și că, prin urmare, adevărul poate fi, încetul cu încetul, atins. Iar dacă are cultură filosofică și știe cât de mult au scuturat filosofii aceste idei, tot mi se pare că atunci când se pune la masa de lucru acționează ca și cum ele ar ține. (În treacăt fie zis, pragmatiștii, care îndeamnă să ne uităm la ce fac oamenii de știință, nu la ce pretind ei, par să scape din vedere adevărul-corespondență care ghidează – zic eu – ceea ce face savantul). Acum, întrebarea este dacă din însăși natura științei face parte un concept robust al adevărului, altfel spus, dacă ea nu poate exista în absența lui. Filosofia a arătat cât de naiv poate fi adevărul-corespondență și, în general, mai toate teoriile care presupun o relație directă și neproblematică (de pildă, cuvintele care ar trimite direct la lucruri). Mai mult, constructivismul social pare să dizolve destul de mult din prestigiul tradițional al științei: până la urmă, știința e făcută tot de oameni. Apoi, mai e și istoria: aceasta relativizează orice demers – o idee dragă mie – și e cel mai bun leac împotriva iluziei atemporalității. Cobori o idee de pe piedestal făcându-i istoria – ceea ce face ca istoria științei să fie o disciplină cu totul specială. Dar mai e ceva: dacă teorii de tipul constructivismului social conduc la idei precum post-adevărul, te întrebi dacă cumva ele sunt mai degrabă nocive (firește, acesta e ca și cum am spune: să credem în Dumnezeu fiindcă ne face mai buni, nu pentru că ar exista). Cum nu se mai pune problema de a ne întoarce la concepții naive, probabil că e nevoie de o reîntemeire a științei în fața relativismului, așa cum a făcut Kant confruntat cu scepticismul sau, mai demult și sub altă formă, Platon cu sofiștii.

Grigore Vida

 

Vom vorbi despre toate acestea vineri, 24 iulie, de la ora 20, pe zoom și pe canalul de youtube, cu Vlad Zografi și Andrei Cornea.

Dacă doriți linkul la zoom, email la dana.jalobeanu@gmail.com. Aici pentru canalul nostru de youtube, Cafeneaua filosofică.

Navigând prin Divina Comedie

Anita Drella

Jacek Grzybowski, The Cosmological and Philosophical World of Dante Aligheri. The Divine Commedy as a Medieval Vision of the Universe, Peter Lang, 2015.dante (1)

Divina Comedie este greu de caracterizat. Poezie, filosofie, cosmologie, teologie se întrepătrund în versuri de o mare frumusețe. Într-una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate capodopere ale culturii europene. În Divina Comedie, Dante sintetizează într-un soi de compendiu mai toate marile concepții filosofice ale vremii sale, trecând, în același timp, dincolo de ele. Căci Dante Alighieri nu trebuie înțeles doar ca fiind printre cei mai desăvârșiți poeți ai umanității  ci trebuie privit și ca un filosof, teolog și om politic. Continue reading Navigând prin Divina Comedie

Învelișuri și limite

Dana Jalobeanu

Victor-Ieronim Stoichiță, Despre trup. Anatomii, redute, fantasme, Editura Humanitas, București, 2020

Avem un trup, sau suntem un trup? Suntem noi alcătuiți ca un fruct, cu un înveliș de carne care înveșmântează — sau închide — sufletul? Sau, dimpotrivă, sufletul este forma trupului, cea care modelează și dă viață materiei? Iată câteva dintre întrebările dragi modernilor: filosofi, naturaliști, artiști sau poeți,

La granița dintre Evul Mediu și începuturile modernității mai există și alte întrebări. Ce e corpul și din ce e el alcătuit? Cum sunt constituite și ce ține împreună toate părțile complexe care par să își găsească, fiecare, câte un loc în mașinăria trupului meu? Naturaliști și artiști ai renașterii investighează trupul uman cu aceeași atenție cu care astronomii observă cerul. Și desenează ce văd. Sau nu este așa? Continue reading Învelișuri și limite

Filosofia pseudo-științei: de ce credem în bazaconii?

Trăim într-o lume în care informația se propagă cu o viteză amețitoare. Cine mai stă să o verifice? De aceea nici nu e de mirare că suntem bombardați cu știri false, pseudo-explicații și alte bazaconii. Dintre care, multe, iau forma explicațiilor pseudo-științifice. Să fie un semn al autorității de care se (mai)bucură încă știința că toate bazaconiile pretind să treacă drept explicații științifice?

E atât de multă pseudo-știință în jur încât a apărut și o filosofie a pseudo-științei. Cum distingem știința de pseudo-științe? Care e criteriul de demarcație? Prin ce se deosebesc teoriile de bazaconii. Și, mai ales, de ce cred oamenii în bazaconii? Continue reading Filosofia pseudo-științei: de ce credem în bazaconii?

The art and science of prediction

Ion Burcea

(Tetlock, Philip E., and Dan Gardner. Superforecasting: The Art and Science of Prediction. First edition. New York: Crown Publishers, 2015).

We are all forecasters…

We are all forecasters, and we base our daily routines on all kinds of small scale predictions. We predict that there will be a traffic jam at peak hour, so we plan accordingly and avoid driving at that time, and we expect that the rainy forecast for tomorrow is accurate, hence we decide to post pone the organized trip for another time. Such predictions are usually successful, since traffic jams are easily predictable and weather forecasts are trustworthy. But when it comes to more complex events, such as political or financial ones, we might not be as successful. When it comes to such matters, common sense seems to dictate that forecasts are best left to well-informed experts. Continue reading The art and science of prediction

Ultimul dintre antici, primul dintre moderni

Profesor și căutător al adevărului, Platonist, maniheist, creștin, întemeitor de comunități monastice și păstor de suflete, om al legii și administrator, filosofi… și un om cu „geniul prieteniei”. Scrierile lui sună uneori suprinzător de modern. Atunci când pare să inventeze un gen de introspecție în care seamănă mai curând cu Descartes decât cu Epictet sau Marcus Aurelius; atunci când vorbește despre felul în care filosofia este deschisă și bărbaților și femeilor; sau când ne spune cu modestie că rolul profesorului este doar acela de a-l ajuta pe elev să descopere ceea ce are deja, în sine. Sau atunci când compară, cu luciditate, obiceiurile, ritualurile și modul de a trăi al comunității africane (din care face parte) și al celei romane. Cu el se încheie o epocă și începe o alta. Este ultimul dintre antici și primul dintre moderni. Augustin, profesor de retorică la Cartagina și Roma, întemeietor de comunități monastice în Nordul Africii, episcop de Hippo, sfânt al Bisericii și reformator al filosofiei occidentale.

Vom vorbi despre Augustin la Cafeneaua filosofică de vineri seara. 10 iulie, ora 20, online pe zoom și pe canalul de youtube. Dana Jalobeanu și Grigore Vida în dialog cu Mihai Maci și Alexander Baumgarten.

Dacă doriți linkul la zoom, email la dana.jalobeanu@gmail.com. Aici pentru canalul nostru de youtube, Cafeneaua filosofică.

Filosofie și literatură în „Călătoriile lui Gulliver”

Dana Jalobeanu

Motto: „Aveau capul înclinat fie spre dreapta, fie spre stânga, unul dintre ochi era întors înăuntru, iar celălalt căta drept către zenit.”

Sunt cărți pe care le citești, nu le poți lăsa din mână, și abia mult după ce le-ai terminat, mult după ce te-ai impregnat de aroma lor și te-ai umplut de abundența lor imagistică, abia târziu, și abia revenind asupra lor, te pun pe gânduri. Așa e cartea lui Swift. Utopie, anti-utopie, farsă, „lume pe dos”, un text de o infinită ironie și un bubuitor sarcasm, un autor căruia căruia nu-i scapă nimic: relatările de călătorie, filosofia, știința, morala… și viața de zi cu zi. În Anglia secolului al XVIII-lea, la fel ca azi, Călătoriile lui Gulliver joacă rolul unui bisturiu care nu iartă pe nimeni.

Și totuși… Cum să citim acest text? Swift îl trimite în lume în haine de împrumut. Elaborează o complicată farsă pentru a-l publica cvasi-anonim; având ca singur autor personajul principal al poveștii, Lemuel Gulliver. Un personaj complex, plin de umbre și generator de întrebări. Continue reading Filosofie și literatură în „Călătoriile lui Gulliver”

Rațiune și imaginație, sau ce ne face mai umani in lumea lui Jonathan Swift (Partea a II-a)

Doina-Cristina Rusu

În ultimul capitol din partea a patra, Gulliver ne spune care este, în concepția lui, cel mai dăunător viciu: mândria. Și se întreabă cine ar putea să citească despre virtuțile cailor Houyhnhnm fără să se rușineze de propriile sale vicii? Mai mult, capitolul are ca scop criticarea literaturii de călătorie, plină de invenții și exagerări, și a colonialismului. În contrast, Gulliver menționează ori de câte ori are prilejul, că descrierile lui sunt adevărate, dar aceste lumi, chiar dacă ar putea fi colonizate, nu prezintă niciun interes.

Și totuși, cine ar putea să creadă că insulele acestea, și mai ales locuitorii lor, există? Insule cu pitici, insule cu giganți, insule cu cai vorbitori. Nu e clar că totul nu este altceva decât fantasy? Ei bine nu. Continue reading Rațiune și imaginație, sau ce ne face mai umani in lumea lui Jonathan Swift (Partea a II-a)