Dana Jalobeanu
Victor-Ieronim Stoichiță, Despre trup. Anatomii, redute, fantasme, Editura Humanitas, București, 2020
Avem un trup, sau suntem un trup? Suntem noi alcătuiți ca un fruct, cu un înveliș de carne care înveșmântează — sau închide — sufletul? Sau, dimpotrivă, sufletul este forma trupului, cea care modelează și dă viață materiei? Iată câteva dintre întrebările dragi modernilor: filosofi, naturaliști, artiști sau poeți.
La granița dintre Evul Mediu și începuturile modernității mai există și alte întrebări. Ce e corpul și din ce e el alcătuit? Cum sunt constituite și ce ține împreună toate părțile complexe care par să își găsească, fiecare, câte un loc în mașinăria trupului meu? Naturaliști și artiști ai renașterii investighează trupul uman cu aceeași atenție cu care astronomii observă cerul. Și desenează ce văd. Sau nu este așa?
Pentru mine, cea mai interesantă lecție pe care am învățat-o citind cartea lui Victor-Ieronim Stoichiță a fost legată de modul în care pictura Renașterii reușește să reprezinte ceea ce nu se vede. Și asta în foarte multe feluri. De pildă, în modul în care pictorul învață cum este alcătuit corpul pe dinăuntru. Citindu-l pe Vesalius, executând disecții, desenând oase și mușchi, reconstruind corpul uman dinăuntru în afară, aproape ca un arhitect care construiește o clădire. Raphael, Michelangelo pun pe hârtie astfel de construcții: oase, ligamente, mușchi peste care se așează pielea, limita corpului nostru. Ba Michelangelo își imaginează și își reprezintă chiar, dezmebrată, propria piele – într-unul dintre cele mai stranii autoportrete ale unui timp care abundă de autoportrete originale. Pe peretele Capelei Sixtine, capitolul Judecății de Apoi.
Dacă însă vorbim de limitele corpului, pielea este doar una dintre ele. Mai avem aura, umbra, privirea. Corpurile nu se ating doar cu pielea; la întâlnirea dintre două corpuri cele care se ating și se întrepătrund sunt privirile, transportând spiritul vital de la un protagonist la altul. Iar Victor-Ieronim Stoichiță explică magistral într-un capitol despre Giotto cum pictorul Renașterii integrează, înțelege și are capacitatea de a reprezenta pe pânză, o întreagă metafizică a luminii. Pornind de la ea, ne sunt aduse în fața ochilor tot felul de lucruri care nu se văd: iubirea, ura, deochiul, puterea – toate de ordinul perturbării spiritului celuilalt prin intermediul privirii. Privirea care pătrunde, tulbură, cucerește – iar acestea nu sunt decât aparent metafore, pentru că Renașterea le citește literal. Privirea este o rază de lumină vie care pleacă de la un ochi și ajunge să locuiască un spirit. Un alt spirit. Spiritul celuilalt.
Incursiunile în imaginarul corpurilor pe care le găsim în Despre trup sunt, însă, extrem de diverse. Printre cele mai interesante sunt cele care se ocupă de „reprezentări imposibile”. Artistul provocat să picteze invizibilul – manifestările fizice ale pneumei, în tabloul lui Vittore Carpaccio, Viziunea sfântului Augustin, sau apariții și dispariții în multiplele reprezentări ale Cinei de la Emaus. Trupurile sunt, aici, doar cadrul; pretextul împrejurul cărora se constituie fenomene în care spiritul joacă rolul activ. Interacțiunile reprezentate sunt mai subtile. În jocul de lumini și umbre din încercările succesive ale lui Rembrandt de a reprezenta întruparea miracolului, razele vin din trupul înviat al lui Christos și scot din ascundere (poate chiar constituie) chipurile uimite ale martorilor (și, de ce nu, ale privitorilor).
Nu întâmplător, cartea se încheie cu un excurs în relația între chip, trup și persoană: în Renaștere, dar și în modernitate. Despre toate acestea, și alte câteva, în dialogul pe care l-am purtat cu Victor-Ieronim Stoichiță.
Let's talk about books 