Lidia Dobrea
(Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?, Humanitas, București, 2006)
Am încercat să citesc „Infernul” lui Dante când aveam șaisprezece ani. Treceam printr-o perioadă în care credeam că modul cel mai sigur în care poți să ajungi o persoană mișto e să îi citești pe clasici și auzisem că Dante ar fi unul dintre ei. Pe lângă asta, credeam că toate traducerile în română sunt semnificativ inferioare celor în engleză, limbă pe care aș fi pus mâna în foc că o stăpânesc cel puțin la fel de bine, așa că mi-am luat o ediție de la Collins Classics. Rezultatul a fost, evident, unul dezastruos. După cercul al cincilea, nici măcar nu mi-am mai dat seama ce păcat reprezenta fiecare dintre nivelurile iadului. Citeam cu voce tare doar ca să mă asigur că trec prin toate cuvintele. La finalul cărții, am rămas doar cu un gust al întunericului și al profunzimii, ceea ce, deloc neașteptat, m-a făcut să cred că eram un pic mai cultă, chiar dacă nu reușisem să înțeleg mai nimic. Mă rog, până prin clasa a unsprezecea m-am prins că nu am asimilat nimic din „Infernul”, dar tot era ceva faptul că l-am citit și nu l-am înțeles, nu?
Ceea ce vreau să spun e că eu am intrat în carea lui Horia-Roman Patapievici fără să știu nimic despre „Divina Comedie”, și nici nu e nevoie de altceva. Nu sugerez că nu ar trebui să îl citim pe Dante – la urma urmei, literatura secundară are ca subiect literatura primară, nu ar avea niciun sens să citești cum l-a comentat Tudor Vianu pe Ion Barbu dacă nu i-ai citit deja poeziile celui din urmă. Nu, ceea ce vreau să afirm e că nu e necesar să îl fi citit sau înțeles pe Dante înainte să citești „Ochii Beatricei”. Aceasta, ca să clarific, nu pentru că „Divina Comedie” ar fi irelevantă sau de neînțeles, ci pur și simplu datorită faptului că Patapievici explică atât de bine ceea ce vrea să spună despre Dante, încât poți să îi înțelegi cartea fără să fi citit opera dantescă.
Acum că am scăpat de introducere, e cazul să vorbesc despre carte în sine. „Ochii Beatricei”, subintitulată „Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?” a apărut la editura Humanitas în 2004, cu o a doua ediție revizuită apărând în 2006. Lucrarea lui Horia-Roman Patapievici nu a luat inițial forma unei opere scrise, ci a reprezentat o conferință ținută de autor în ciclul Conferințelor Microsoft din 2004 de la Oradea și Iași. Acest fapt spune foarte multe despre natura cărții. În primul rând, ea nu este destinată unui public deja inițiat în domeniul filologiei, fizicii sau măcar al filosofiei. În al doilea rând, discursul este implicit destinat unui auditoriu care este, cumva, prezent. Scrierea e dinamică, venind cu întrebări și răspunzând la posibile obiecții sau nelămuriri ale unui public interesat. De aceea, trebuie să ni-l imaginăm pe autor ca realizând o expunere vie în fața noastră, asemănându-se mai mult cu o reprezentație decât cu o înșiruire de idei care ar încerca să convingă prin rațiune sau doar să informeze.
Perceperea cărții ca pe o înșiruire dinamică de idei mă conduce la următoarea perspectivă: „Ochii Beatricei” nu este o simplă carte pe care poți să o citești pe sărite, sacadat, când îți mai găsești timp înainte de culcare sau în autobuz. Nu, „Ochii Beatricei” este o carte care trebuie consumată. Ea nu trebuie citită ca o lucrare de fizică, trecută prin filtrul rațiunii pentru a decide asupra consistenței și clarității ei. Nu trebuie nici citită ca o operă de ficțiune, în care frumusețea limbajului și a poveștii prevalează întru sensibilitatea cititorului. În schimb, dacă acest lucru este posibil, cred că „Ochii Beatricei” ar trebui citită printr-o sinteză între rațiune și intuiție, cu apreciere atât pentru coerența ei, cât și pentru originalitaea imaginii pe care o propune operei lui Dante. Dacă s-ar putea, ar trebui înțeleasă în același fel în care însuși Patapievici ne sugerează că ar trebui să citim „Divina Comedie”. Cum Dante ne arată o ieșire din cosmologia medievală către o lume simetrică și vădit completă, la fel Patapievici ne deschide înțelegerea lumii dantești ca mai mult decât un univers literar bine închegat. Această lume devine, în schimb, un alt mod de a percepe realitatea, realizând o conexiune între Dumnezeu și origine, și între origine și limită. Însă, ca de fiecare dată când gândirii noastre i se cere să accepte ceva ce nu și-a mai închipuit până într-un anumit moment, pentru a ajunge la această înțelegere a lumii prin intermediul cărții lui Patapievici, nu putem să o citim folosindu-ne doar de rațiune – cel puțin nu prima dată.
Cât despre conținutul cărții, îmi e greu să precizez fără să stric bucuria descoperirii. Cu această mențiune, voi încerca o sinteză care se încadrează cât mai puțin în categoria spoiler.
Patapievici își începe cartea clarificând la ce se referă întrebarea „Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?”. Contextul indicat este acela că Dante Aligheri nu era un simplu poet, ci un om cu o cultură universală, care cunoștea tot ceea ce știința contemporană lui cunoștea. Astfel, dacă întrebarea ar fi fost „Cum arăta lumea lui Dante?”, răspunsul ar fi precum cosmologia medievală, care se baza pe cea aristotielică. Cosmologia aristotelică gândea pământul sferic în centrul universului, înconjurat de sferele concentrice ale apei, aerului și focului, urmate de o cezură cosmologică, care separă lumea sublunară de cea supralunară. În cadrul lumii supralunare, sau celeste, urmau sfera sau cerul lunii, apoi cele ale planetelor, printre care se număra și soarele, apoi sfera stelelor fixe, urmată de cea a primului mișcător, care transmite mișcarea tuturor sferelor din interior. Lumea sublunară e formată din combinații ale celor patru elemente (pământul, apa, aerul și focul), fiind supusă nașterii și distrugerii, iar mișcările sunt violente, cu început și sfârșit. Această lume contrastează cu cea supralunară, în care corpurile sunt formate dintr-un singur tip de substanță (o a cincea esență – chintesența), iar timpul este unul etern, neschimbător – mișcările sunt circulare și, deoarece nu au capăt, perfecte.
Deoarece cosmologia medievală trebuia să creeze un model compatibil cu teologia creștină, aceasta adaugă încă două sfere modelului aristotelic. Mai întâi, cerul cristalin, care se află între cerul stelelor fixe și cel al primului mișcător, marchează trecerea de la lumea văzută la cea nevăzută. Apoi, după primul mișcător, mai apare cerul Empireu, locul în care se află îngerii, aleșii lui Dumnezeu, cât și Dumnezeu însuși, care veghează asupra creației sale.
După ce descrie în detaliu modelul cosmologic aristotelic și cel medieval, Patapievici începe să adreseze acel „cu adevărat” din întrebarea inițială. Astfel, suntem purtați pe același drum pe care Dante îl face prin infern, ajungând în purgatoriu și, în final, în paradis. De-a lungul acestui drum, unul plin de opriri în care autorul ne semnalează și explică, printre altele, simetrii, întoarceri, viteze, convexități, transumanări (termenul dantesc) și origini, se remarcă trei constrângeri ale reprezentării adevăratei lumi dantești în plan vizual. Pe acestea însă, nu le pot menționa. Din ele decurge însăși esența demonstrației pe care este construită cartea, iar farmecul ei constă tocmai în descoperirea lor progresivă, în timpul parcurgerii. Totuși, ce pot să spun este că, pornind de la aceste trei constângeri, aparent imposibil de susținut împreună, Patapievici găsește o soluție de reprezentare, cum s-ar spune, out of the box, aproape la propriu, ieșind din cele trei dimensiuni ale cutiei în care suntem obișnuiți să gândim. Mai mult, soluția propusă nu este complicată, ori prea abstractă – nu vom cere mai multe argumente pentru a fi de acord cu ea. Dimpotrivă, după ce am trecut prin întregul demers cognitiv al opririlor menționate mai sus, soluția, odată dezvăluită, ne va apărea ca straniu de firească. „Firească”, pentru că unifică universul lui Dante, legând imaginea lumii văzute de cea a lumii nevăzute. „Straniu de”, pentru că nu vom înțelege cum de nu ne-am gândit și singuri la această soluție, în momentul în care am avut toate datele problemei.
În încheiere, las un citat de la începutul cărții „Ochii Beatricei”:
Dante poseda o imaginație poetică fundamental vizuală. Vizuală în sensul că Dante avea viziuni și le construia apoi verbal. Așa cum noi auzim poezia, el o vedea.
Până acum, am indicat că lumea lui Dante nu se rezumă la a fi un univers literar, ci este o viziune plenară asupra realității, construită, înainte de orice altceva, cu ajutorul reprezentării vizuale. Mai departe, această „v i z i u n e v i z u a l ă” a lui Dante ni se va revela odată ce, precum Dante atunci când trebuie să se despartă de Virgiliu, ne folosim de intuiție acolo unde rațiunea nu mai poate urmări și începem să ne uităm, în schimb, prin „Ochii Beatricei”.
Let's talk about books 