Socrate, necunoscutul din noi

Dana Jalobeanu

(Alexander Nehamas, The Art of Living. Socratic Reflections from Plato to Foucault, University of California Press, 1998)

NehamasÎmi aduc aminte prefect unde am citit pentru prima dată cartea lui Alexander Nehamas. Am descoperit-o din întâmplare în biblioteca Institutului Warburg prin care colindam în căutarea unor alte cărți. Imaginați-vă un labirint pe patru etaje în care cărțile sunt catalogate straniu, pe subiecte de cercetare (nu pe domenii, nici pe autori). Tocmai pentru a prilejui cititorului norocos genul de descoperire despre care vreau să vă vorbesc. Cred că era o seară de septembrie când mi-am adus din bibliotecă un teanc de cărți în biroul comun de la etajul întâi, unde aveam o masă aflată în fața ferestrei care se deschidea spre Woburn Square. Mirosea, ca peste tot în clădire, a lemn și a carte veche, uneori și a cafea solubilă ieftină și (pentru că fereastra era mereu deschisă) a toamnă. Teancul de pe masa mea era considerabil, vag circumscris subiectului care mă interesa atunci: „moștenirea” stoică a Renașterii.

Cartea lui Nehamas avea un singur capitol care părea interesant, un capitol care făcea o neașteptată conexiune între Michel de Montaigne și recuperarea sensului antic al filosofiei ca mod de viață, ca artă de a trăi. N-am deschis însă cartea la acel capitol, ci am început cu începutul. Și n-am mai putut-o lăsa din mână. Cred că am terminat-o în aceeași seară. La Warburg aveam privilegiul unei biblioteci care nu se închidea niciodată, cel puțin nu pentru bursieri. Aceștia primeau, la venire, o cheie a labirintului. Ziua de lucru se încheia la miezul nopții, dacă voiai să prinzi ultimul metrou; dar putea continua și peste noapte, și adesea continua astfel,  mai ales dacă chiar dădeai peste o carte pe care n-o puteai lăsa din mână.

De ce e The Art of Living o astfel de carte? În primul rând, pentru că e paradoxală, ironică și mereu surprinzătoare, precum subiectul pe care-l (re)construiește. Nehamas începe prin a demonta una dintre afirmațiile pe care, timp de câteva sute de ani, nu le-a prea mai pus nimeni la îndoială. Cea conform căreia „Filosofia este o disciplină teoretică”. Această afirmație, ne spune el,

„ascunde un bine camuflat timp trecut în aparentul prezent atemporal „este”. Adevărul este că filosofia a devenit o disciplină teoretică, în timp, și ca rezultat al unor numeroase dezvoltări istorice complexe. „Faptul” că filosofia are o „natură” teoretică nu este altceva decât realitatea istoric constituită că filosofia a fost practicată ca disciplină teoretică, pe toată perioada istorică de care-și mai amintesc cei mai mulți dintre filosofii de azi. Și cum tindem în general, să considerăm ceea ce este adevărat și familiar ca fiind general adevărat, și să identificăm rezultatele transformărilor istorice cu „faptele” naturale, tindem și să credem că ceea ce numim filosofie în practica noastră curentă ilustrează adevărata natură a acestei discipline.” (p. 1)

Nehamas nu este primul filosof care ne atrage atenția că filosofia a fost și altceva decât disciplina teoretică care se predă prin universitățile noastre. Pierre Hadot, Michel Foucault, Martha Nussbaum (dar și, mult înaintea lor, Werner Jaeger) au stabilit deja că filosofia a început (și) ca o artă de a trăi, ca o serie de „exerciții spirituale”, o ”practică a virtuții” prin care discipolii se angajau într-un lung și laborios proces în care Foucault vedea nici mai mult nici mai puțin decât o adevărată „construcție a sinelui”. Cărțile lor au inaugurat un domeniu de cercetare pe care s-a scris deja mult; un domeniu care deja s-a „teoretizat” el însuși, ajungând să fie predat studenților, nu ca o alternativă, ci ca o completare la filosofia teoretică. În ciuda faptului că autorii menționați (și, între timp, discipolii lor) nu sunt deloc de acord cu privire la natura acestei „arte de a trăi” în lumea antică; și nici cu modul în care poate fi ea reconstruită de istoricul sau filosoful de azi.

Ce face însă cartea lui Nehamas nu e genul acesta de istorie a filosofiei; și nu e, cu siguranță, nici arheologie conceptuală. Investigațiile lui urmăresc să reconstruiască un tip de filosofare actual și încă prezent, ceva ce, ne spune Nehamas, „unii dintre noi practicăm încă” (p. 2). Filosofia ca „artă de a trăi” nu este o caracteristică a anticilor și nu se termină, cum susține Foucault, cu Descartes. Nehamas ne arată tocmai cum ea continuă în momentele cheie ale istoriei filosofiei: modernitatea timpurie (cu Montaigne), modernitatea târzie (cu Nietzsche, Kirkegaard, Thomas Mann) și post-modernitate (cu Foucault care, în lectura lui Nehamas, a încercat să unifice într-un domeniu de cercetare istoria ideilor (și mentalităților), cu un mare proiect politic și cu… propria sa biografie). Fiecare dintre capitolele cărții lui Nehamas reconstruiește o astfel de artă de a trăi, caracteristică unui autor, unui moment istoric, sau unui proiect filosofic. Momentele, personajele și proiectele alese sunt foarte diferite între ele. Ele se aseamănă, de fapt, doar prin două lucruri: provocarea comună de a găsi în filosofare resorturile unei arte de a trăi (cu ajutorul căreia cineva se (re)construiește pe sine, armonizându-și ideile cu biografia) și… originea. Căci toate proiectele despre care ne vorbește Nehamas se nasc dintr-o confruntare directă cu paradoxul, ironia și … tăcerea socratică.

„Filosofii artei de a trăi se reîntorc mereu la Socratele lui Platon, pentru că scrierile celui din urmă conțin modelul unei vieți filosofice care reușește să fie, în același timp, cel mai coerent și cel mai greu de explicat dintre toate cele care ni s-au oferit vreodată. Ca o foaie albă, Socrate este cel care ne invită să (ne) scriem; ca o vastă tăcere, el ne provoacă strigătul. În timp ce el însuși rămâne de neatins, răspunzând cu aceeași privire ironică ce trece dincolo de toate reflexiile sale succesive, dincolo de care nu mai este nimic” (p. 9).

 

Paradoxul socratic

Ca orice maestru, sau, poate, în măsură mai mare decât orice maestru până la el sau de atunci încoace, Socrate este — și în același timp nu este —  un model. Platon, Seneca, Erasmus, Montaigne ne spun, pe diferite voci, că Socrate a fost modelul înțeleptului. Că el ne-a lăsat moștenire ceva foarte prețios, că ne-a arătat ce înseamnă a trăi ca un înțelept. Că, pornind de la această moștenire, am putea încerca să construim, fiecare, propria noastră artă de a trăi, ghidați, cumva, de modelul socratic. În același timp, ne amintește Nehamas, Socrate nu ne oferă nici teoria, nici setul de precepte și maxime, și nici măcar o poveste convingătoare a propriei sale vieți. Principala problemă, esențială pentru a înțelege și construi o artă de a trăi pare să fie: Cum a reușit Socrate să trăiască așa cum a trăit? Cum a ajuns cel care a fost? Iar marele paradox provine din faptul că Platon nu știe să răspundă la această întrebare. Dialogurile sale de tinerețe, dialogurile socratice, ne arată doar multiplele reflexii ale unui personaj care se ascunde în spatele ironiei, sub o mască de tăcere.

S-a scris enorm despre ironia socratică, iar Nehamas trece în revistă, în capitolul 2, cam toate teoriile formulate până în prezent (de la ironia retorică a lui Aristotel, Cicero și Quintillian până la Kirkegaard și la „ironia complexă” a lui Gregory Vlastos). Ce e interesant este că, pentru a ne arăta că nu este de acord cu niciuna dintre ele, cartea se deschide, spectaculos, cu o altă tăcere. Cu o altă construcție ironică care ascunde, într-un scenariu în care adevărul nu poate fi niciodată dezvăluit până la capăt: povestea lui Hans Castorp din miraculosul roman al lui Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Nehamas ne propune o interpretare cu totul neașteptată a poveștii din Muntele vrăjit, văzută ca un scenariu despre multiplele forme de auto-înșelare la care apelează conștiința umană. Hans Castorp nu este Socrate; dar în spatele măștii sale de om obișnuit ascunde nenumărate secrete care nu ies niciodată complet la iveală. În primul rând secretul bolii (o boală care întruchipează toate formele de „corupție” fizică, morală, spirituală și socială), un secret ascuns sub multe straturi de camuflaje ale conștiinței pentru a nu ajunge la atenția trează a „eului” (proces pe care Thomas Mann îl replică magistral în modul în care dă cititorului informații disparate despre istoria personală și medicală personajului său, purtându-ne prin aceleași capcane ale conștiinței morale prin care trece tânărul Hans). Apoi, secretul spaimei „de a fi ca ceilalți” (de a fi un anti-erou): urcând pe muntele vrăjit, în sanatoriul tuberculoșilor, unde ordinea socială și legile morale par suspendate, Hans se amăgește că poate fi altfel decât este, de fapt. Dar revelarea progresivă a acestor secrete nu trezește niciun fel de iluminare; nici în eroul lui Mann, nici în cititorul mereu confruntat cu ambiguitatea fiecăruia dintre episoadele romanului. Așa funcționează ironia, ne spune Nehamas. Ironia nu se reduce la a spune contrariul a ceea ce credem; ironia ne spune altceva și ne duce dincolo de ceea ce am putea crede, fără să ne lămurească vreodată. Povestea lui Hans Castorp este, în acest sens, ilustrativă.

„Reușește Hans Castorp să realizeze ceva remarcabil pe muntele vrăjit? Răspunsul este […] da, și nu. Dintr-un anumit punct de vedere, am putea spune că învață enorm […] în cei șapte ani. Învață câte ceva despre iubire, prietenie, curaj; despre trup, spirit și emoții; despre viață și moarte – și, poate, ajunge chiar să se împace cu cea din urmă. Se eliberează atât de frica de a fi „un om obișnuit” cât și de dependența sa de autoritatea dubioasă a opiniilor altora. Și ajunge să mărșăluiască, în numele datoriei, spre o moarte eroică. Dintr-un alt punct de vedere, însă, el nu face decât să-și irosească, aiurea cei mai buni ani din viață. Mănâncă și bea ca un animal; ascultă o grămadă de aiureli filosofice, are o aventură amoroasă sordidă de o noapte; devine prietenul și companionul unor oameni pe care, la sosire îi detesta, și pe care i-ar fi evitat oriunde i-ar fi întâlnit în altă parte; și supraviețuiește doar pentru a muri o moarte fără sens, pe un oribil câmp de luptă, înainte ca viața sa să fi început măcar.” (p. 31-32)

Este dilema cu care Thomas Mann ne lasă să ne confruntăm, individual, după ce închidem cartea. Iar Alexander Nehamas ne propune să pornim de la ea – experiența comună a cititorilor de literatură – în înțelegerea „paradoxului Socrate”. Un paradox născut tot din ambiguitate, și din ceea ce Nehamas numește „ironia profundă” (deep irony, aflată în contrast atât cu ironia ca figură retorică formulată de Aristotel sau Quintilian, cât și cu „ironia complexă” de care vorbește Vlastos pentru a-l explica pe Socrate).

Tăcerea socratică

Problema cu Socrate este, însă, profunda sa tăcere. Aici nu mai avem un autor care să ne ghideze pașii. Pentru că, susține Nehamas, Platon însuși n-a înțeles decât parțial cum răspunde Socrate la întrebările pe care le formulează.

„Socrate pare sigur că modul său de viață – viața „supusă examinării” din Apologie (38a 5-6) – este viața cea mai bună pentru toate ființele umane. El nu are însă un argument cu care să-i convingă pe cei care nu sunt de acord cu el, sau pe cei cărora, pur și simplu, nu le pasă. El n-are nimic să-i spună lui Eutyphron pentru a-l face să rămână, atunci când cel din urmă părăsește conversația (Eutyphron 15e3-16s3). Nu poate să-și justifice propunerea făcută lui Protagoras de a începe de la început, atunci când cel din urmă susține că e timpul să vorbească și despre altceva (Protagoras 361d5-362a4). Socrate ne face o invitație; dar e o invitație pe care nimeni nu e obligat să o accepte. Arta sa de a trăi este destinată tuturor; dar el nu are niciun argument cu care să demonstreze acest lucru.” (p. 96)

Platon încearcă să răspundă în numele lui Socrate; iar Nehamas ne arată cum putem citi Republica ca pe o căutare a acestui argument care lipsește în dialogurile socratice. Însă Republica este o încercare ratată. Iar cu ea, Platon inaugurează, de fapt, o altă tradiție, cea a filosofiei teoretice, trădând chiar propunerea maestrului și părăsind drumul filosofiei ca mod de viață.

„Iată adevăratul, realul paradox al lui Socrate. În lumea dialogurilor (și nu are importanță, în acest punct, dacă această lume este ficțională sau istorică) rămâne un mister modul în care Socrate a reușit să trăiască așa cum a trăit. Contrar modului predominant în care sunt citite, de obicei, dialogurile tipurii ale lui Platon, suțin că n-ar trebui să presupunem că Platon însuși a înțeles ce-l făcea pe Socrate să fie omul care a fost. Platon nu are o explicație „de adâncime” a paradoxului Socrate. Portretul lui Socrate din dialogurile timpurii ne arată, pur și simplu, acest paradox, îl prezintă inspecției noastre. Nu ne oferă o soluție, și nici măcar nu încearcă, de fapt, să îl rezolve. (p. 85)

Platon a fost, într-adevăr, primul care a încercat să explice paradoxul Socrate; primul filosof care a scris ceva pentru a interoga și a acoperi tăcerea. Iar eforturile lui, spune Nehamas, sunt „cele mai spectaculoase pentru că Platon încearcă, de fapt, să explice un personaj creat de el însuși (în dialogurile socratice).” (p. 101). Până la urmă, tocmai insuficienței explicației platonice i se datorează întreaga istorie a filosofiei.

 

Arta de a trăi

Iată, deci, perspectiva din care ne propune Alexander Nehamas să ne apropriem de câteva dintre abordările care urmăresc să explice, să ilustreze și, în cele din urmă, să-și aproprieze tăcerea socratică, cea pe care fiecare cititor poate încerca să construiască o artă de a trăi cu instrumentele și în limitele timpului istoric căruia îi aparține. Căci, chiar dacă filosofia (academică) și-a pierdut o parte din statutul ei exemplar, retrăgându-se și restrângându-se la componenta ei teoretică, acest lucru

„nu i-a oprit, de fapt, pe filosofi, din a gândi că au multe de spus despre cum viața, în general, trebuie trăită. Până la urmă, care este rolul filosofiei, dacă nu de a spune oamenilor ce au de făcut?” (p. 103)

Iar adevărata filosofie, în această carte originală și idiosincratică, pare să nu însemne nimic altceva decât nesfârșita căutare, interogare și încercare de înțelegere a lui Socrate, necunoscutul din noi.

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s