Astăzi vom vorbi la cafeneaua online despre ceea ce Nassim Taleb numește „partea cea mai importantă a vieții” și cea pe care foarte puțini o văd de la început. Într-o lume lucrurilor solide și a vieților fragile, ne scapă acea calitate specială care este opusul fragilității. Nu robustețea, zice Taleb, este opusul fragilității. Ci anti-fragilitatea. … Continue reading Ce rămâne după ce pleacă lebedele negre?
Memorialistica secolului trecut ne-a obișuit cu povești de viață dată pe răzătoarea istoriei; prinse sub tăvălugul regimurilor totalitare, mărunțite bine în sistemul concentraționar mare (la scara unei țări întregi) sau mic (între pereții închisorilor). Cu destine rupte și reînnodate, cu momentele lor de eroism, cădere, lașitate și sfințenie. Cartea doamnei Bentoiu ne vorbește despre astfel de vieți. Citind primele pagini mă gândeam să scriu despre ea sub un titlu de tipul „sub tăvălugul istoriei”. Dar mi-am dat seama curând că mă înșelam. Că documentul pe care-l am în mâini – și cu care mi-am petrecut o bună parte a ultimelor nopți, la capătul acestor zile cu totul speciale – este de altă factură. Doar că, pentru a vă explica, am nevoie de o poveste.
Vineri, 27 martie, am lansat noul proiect: „Filosofie la căderea întunericului”. Varianta online a discuțiilor care au început la cafeneaua filosofică. Acum organizate de-a lungul și de-a latul internetului. V-aș propune să vă imaginați discuțiile noastre de vineri ca pe încercarea de a construi și organiza o insulă. O insulă de ordine și raționalitate pe oceanul agitat al hyperspațiului. În care putem reveni, în fiecare vineri seara, de la ora 20. Pentru a asculta ce spun invitații noștri, pentru a întreba și discuta în direct cu ei.
Trăim vremuri greu de descris în cuvinte. Frontierele se închid. Și cele exterioare, spre lumea cea largă. Și cele personale. Parcul de la colț, în care alergai, poate, are poartă cu lacăt. Mersul după pâine a devenit o aventură. Ieșitul pe ușa casei a devenit o aventură. Îți pui mănuși, pui șervețele dezinfectante în buzunar, căciulă, ochelari și mască. De multe ori nu mai ieși deloc. Descoperi că multe dintre cumpărăturile pe care le făceai înainte erau inutile, că majoritatea drumurilor erau inutile. Lumea ta se restrânge la patru pereți.
Intuițiile au o presă bună în matematică și literatură, Știm cu toții povestea lui Arhimede care, scufundat în apa băii, înțelege dintr-o dată, ca într-o străfulgerare, legea care avea să-i poarte numele. Acel „Evrika” este, în același timp, familiar și dătător de speranță. Cine n-a avut măcar o dată în viață senzația că a găsit ceva important? Soluția unei probleme, rima perfectă a unui sonet, sau măcar ochelarii pe care-i credea definitiv pierduți? Suficient cât să fim familiari cu sentimentul descoperirii. Și suficient cât să credem că înțelegem de ce unii descoperă lucrurile mai repede, sau mai ușor decât alții. Miss Marple știe mereu, aproape de la începutul cărții, cine este criminalul. Un lucru care devine evident pentru cititorul de rând doar în ultimul capitol, sau chiar în ultima pagină. Poate ați avut și voi o bunică care știa imediat care dintre nepoții preferați a dat iama în cămară, la chiseaua de dulceață? E un talent special. Așa cum unii văd mai multe culori decât alții, așa cum unii aud mai multe sunete sau detectează mai fin emoțiile pozitive sau negative ale unei comunități, unii oameni au mai multe intuiții (sau o intuiție mai bună?) decât alții. Sau nu este așa?
Într-o faimoasă definiție formulată de Peter Medawar (premiul Nobel pentru medicină în 1960) virusul este o bucată de acid nucleic... înconjurată de vești proaste. O foarte mare perioadă din istoria umanității am văzut doar veștile proaste; și nici acestea nu și-au găsit nume decât foarte târziu, de obicei descriptive pentru simptomatologia bolii: febra galbenă, vărsatul de vânt (variola), pojarul.... Primele virusuri au fost descoperite oarecum din întâmplare, la capătul unui proces de „strecurare”. În ultima parte a secolului al XIX-lea, Louis Pasteur, Robert Koch și câțiva discipoli, pionieri ai bacteriologiei, au inventat un fel de sită ceramică foarte fină cu care „strecurau” fluidul de cultură și separau parte cu bacterii, pe care o puneau „la crescut” în eprubetă. „Sita” avea pori de diferite dimensiuni, selecționând astfel bacteriile „după mărime”.
Cum devin obiectele informații? Cum ajung să ne vorbească? Sau, mai precis, cum îi vorbesc arheologului? Care sunt premisele pe care se bazează ipotezele arheologului? Este arheologul un inductivist? Un susținător al metodei ipotetico-deductive? Un partizan al inferenței către cea mai bună explicație? Ce înseamnă „dovadă” în cercetarea arheologică? Când putem spune că ipoteza sau … Continue reading Cafeneaua filosofică despre epistemologia arheologiei
De-a lungul timpului le-am spus adesea studenților mei „Dacă vedeți o carte cu titlul Secretele alchimiei stați departe de ea. Are toate șansele să fie pseudo-științifică.” Iată însă că trebuie să facem excepție de la această regulă. Atunci când volumul în cauză îl are ca autor pe Lawrence Principe. Intitulându-și cartea Secretele alchimiei, Principe ridică astfel mănușa unei provocări bine-cunoscute. Și reușește un tur de forță cu totul remarcabil. Cu o carte care începe cu începutul, adică cu primele manuscrise egiptene de rețete și secrete și continuă cu secolele de constituire, înflorire și apogeu ale unei tradiții.
Cafeneaua filosofică Ne suntem unul altuia un teatru....Scrisori către Lucilius cu Ioana Costa și Dana Jalobeanu (moderator Grigore Vida) se poate găsi online aici.
Cu îndoiala lui, s-a spus, începe modernitatea. Am devenit auto-reflexivi, individualiști și preocupați de propriul nostru ego imitând și interiorizând tribulațiile melancolicului, tulburatului, lucidului prinț al Danemarcei. Actori și regizori celebri ne-au spus – și noi am crezut – că Hamlet este fiecare din noi. Doar fiecare din noi își poate imagina scenariul în care lumea, așa cum o știi, se rupe; iar de sub țesătura colorată a întâmplărilor iese la iveală monstruosul. Viciul, crima, boala... și supra-naturalul.
Let's talk about books 