Secretele alchimiei: o „istorie angajată”

Dana Jalobeanu

(Lawrence Principe, The Secrets of Alchemy, Chicago, University of Chicago Press, 2013)

De-a lungul timpului le-am spus adesea studenților mei „Dacă vedeți o carte cu titlul Secretele alchimiei stați departe de ea. Are toate șansele să fie pseudo-științifică.” Iată însă că trebuie să facem excepție de la această regulă. Atunci când volumul în cauză îl are ca autor pe Lawrence Principe. Intitulându-și cartea Secretele alchimiei, Principe ridică astfel mănușa unei provocări bine-cunoscute. Și reușește un tur de forță cu totul remarcabil. Cu o carte care începe cu începutul, adică cu primele manuscrise egiptene de rețete și secrete și continuă cu secolele de constituire, înflorire și apogeu ale unei tradiții.Principe

 Origini: cărți de rețete (și secrete)

Alchimia începe cu o colecție de rețete antice. Rețete despre cum se pot transforma suprafețele metalelor astfel încât să creezi iluzia transformării. Un amestec de vapori de mercur și arsenic dau suprafeței de cupru o culoare albă, ca argintul. Mercurul, argintiu, tratat cu vapori se sulf (albi) devine galben strălucitor (și solid). Cadmia (un pământ bogat în zinc) încălzit, transformă cuprul în ceva galben-strălucitor, ca aurul (într-un aliaj de cupru și zinc). Astfel de rețete sunt cunoscute de foarte multă vreme; câteva au ajuns la noi direct de pe papirusuri egiptene și elenistice. Și aceste rețete sunt cele care, susține Principe, au stat la baza marii întrebări: oare nu putem porni de la aceste trasnformări superficiale pentru a produce, cu adevărat, transmutația metalelor? Ce-ar trebui să facem pentru asta? Evident, primul lucru ar fi să cunoaștem în profunzime natura metalelor. Sau măcar să speculăm cu privire la alcătuirea lor. Așa s-au constituit ceea ce Principe numește „cadrele teoretice” ale alchimiei; un foarte bogat corpus de teorii speculative chemate în sprijinul marelui deziderat. De la cele mai simple, care spun, pur și simplu, că fiecare metal e un compus de „spirit” (care dă proprietățile) și „materie” (partea solidă, inertă) la cele super-sofisticate.

Primele scrieri alchimice (Zosimos) numesc transmutația „colorare”, sau „impregnare” iar agentul care produce transmutația, tinctură. Știința însăși primește numele de chemeia; s-a speculat enorm cu privire la terminologia acestui termen. În greacă, el înseamnă însă, ne spune Principe, pur și simplu ceva care are de-a face cu topirea și fuziunea metalelor. Particula „al” din față vine din arabă; dar nu schimbă cu nimic sensul originar al cuvântului grecesc. Evident, nu asta ne spun alchimiștii….. Dar asta doar pentru că în cadrul teoretic al alchimiei a intrat, chiar de la început, și tema secretului.

Acest scenariu inițial (inițiatic?) se repetă de mai multe ori în istoria Europei. Principe ne sugerează că alchimia medievală europeană nu e pur și simplu un împrumut al tradiției grecești (pe filieră arabă) ci o renaștere. Mecanismul este același: colecții de rețete și secrete (de multe ori fără legătură cu alchimia, și importate pe o altă filieră) se întâlnesc și se intersectează cu tradiția filosofică și cosmologică, cu diverse activități și practici mai mult sau mai puțin împrumutate, și cu scrierile asociate tradiției alchimice. Din acest amalgam se naște ceva nou, deși construit după aceleași vechi principii.

Secretele și jocul terminologic

Inițial, tema secretului pare să fi fost și ea destul de practică. Rețetele chimice erau prețioase și dădeau celui care le poseda nu atât cunoaștere, cât avantajul de a produce efecte remarcabile (și, uneori, cu valoare pecuniară directă). De aici dorința de a ascunde, deghiza și transmite cunoaștere în condiții strict controlate. Prin folosirea unui limbaj cifrat, prin instrumentalizarea alegoriei și a fabulei. Incidental, genul acesta de explicație răspunde și la întrebarea: „De ce e alchimia un fel de contracultură?” De ce era semi-interzisă și, din timp în timp, direct persecutată? Ei bine, cartea lui Principe ne oferă un tip de răspuns. În Imperiul Roman condus de Dioclețian, edictul imperial care ordonă arderea tuturor cărților de „chimie” și secrete coincide cu o mare devalorizare monetară. Și cu circulația (știm acum, din descoperirile arheologice) a multor monede false care par să fi fost produse exact prin tehnicile descrise în rețetele din cărțile care trebuiau arse (p. 23). În secolul XIII european, atacul vine din altă parte și este mai curând filosofic și teologic. Alchimstul, spune o mare parte din filosofia de școală, este un fel de șarlatan. El fabrică lucruri artificiale și are pretenția de a le „vinde” drept naturale. De data asta nu e vorba neapărat de monede, ci, poate, chiar de cunoaștere. Alchimistul este cel care produce confuzie și încurcă între ele genurile naturale (p. 59-60). Dacă introducem în ecuație și implicațiile religioase ale acestor acuzații, am putea avea o imagine ceva mai clară atât despre potențialul subversiv al disciplinei, cât și despre motivele clare pe care le are orice alchimist de a se proteja cu ajutorul secretului.

Ar putea fi acesta tipul de explicație pentru terminologia alchimiei? Încă de la început, alchimiștii folosesc o tehnică care ajunge să fie cunoscută mai târziu sub denumirea de Decknamen, sau „ascunderea numelor”. Aceasta, ne spune Principe

[…] funcționa ca un fel de cod. În loc să folosească numele comun al unei substanțe, alchimistul îi substituia un altul – de obicei unul care avea o anumită legătură (literală sau metaforică) cu substanța pe care intenționa să o numească. Există deja indicii ale folosirii acestei proceduri în pseudo-Democrit, care folosea adjectivul „al nostru” pentru a specifica o substanță altfel, sau alta decât cea în mod obișnuit desemnată prin acel termen. De pildă „plumbul nostru” însemna antimoniu mineral (stibnit sau antimonit), o substanță care are niște proprietăți comune cu plumbul. Ascunderea numelor servește un dublu scop: menținerea secretului, dar și comunicarea între cei care au acces la cunoașterea secretă, sau sunt suficient de inteligenți pentru a descifra codul. Ascunderea numelor ascunde și revelează, în același timp. În consecință, Decknamen trebuie să fie un procedeu logic, nu arbitrar, astfel încât termenii să poată fi descifrați. Altminteri, dacă termenii ascunși nu pot fi descifrați de cititori, rezultatul ar fi secretul total; iar dacă intenția ar fi fost ascunderea completă a informației, alchimistul putea, pur și simplu, să nu scrie nimic (18)

 

Și așa alchimia ajunge tărâmul predilect al alegoriei, locul jocurilor de cuvinte. Multe scrieri alchimice îți dau senzația labirintului; nu e doar codul, ci și sentimentul că alchimistul găsește o plăcere specială în a se juca astfel cu cititorul. Uneori folosește un termen pentru a desemna proprietățile fizice sau ingredientele unei rețete. Alteori, același termen semnalează proprietățile ascunse, oculte, ale unei substanțe; capacitatea ei de a dizolva, de pildă. Alteori, același termen este folosit aproape ca într-o ghicitoare, în sens metaforic, pentru a desemna o acțiune, sau o proprietate a celui care încearcă ceva în laborator. Și așa mai departe.

 

Când filosofia intră în scenă

rembrandtCadrul teoretic al alchimiei se constituie atunci când filosofia intră în scenă. Mai întâi filosofia greacă, obsedată de problema elementelor și principiilor prime și dispusă mereu să afirme unitatea fundamentală a materiei și, eventual, fuziunea contrariilor. Apoi, o filosofie greco-arabă care reorganizează teoria elementelor împrejurul diadei sulf-mercur. Aceasta poate fi trasată și ea înapoi până la Aristotel, ale cărui explicații combină cele patru elemente („pământ”, „apă”, „aer” și „foc”) cu două ”exhalații”, una „umedă” și alta „uscată”. Acestea ajung să fie echivalate, în tradiția alchimică, cu „mercurul” (umed, apos, component în toate cele care sunt „apoase”, inclusiv vaporii sau „aerul”) și sulful (gras, unctuos, inflamabil prezent în toate cele care sunt uscate, grase sau inflamabile). Cum găsim în „Cartea clarificării” (secolul VIII)

Metalele sunt, toate, din substanța mercurului, coagulat cu sulful mineral care se ridică, într-o exhalație fumegândă, din pământ. Ele diferă doar prin calitățile lor accidentale, care depind de faptul că în compoziția lor au intrat diferite forme de sulf. La rândul lor, aceste forme de sulf depind de diferite tipuri de pâmânt, în care sunt expuse în mod diferit căldurii soarelui. Forma cea mai subtilă, cea mai pură și cea mai echilibrată de sulf este suflul aurului. Acest sulf coagulează mercurul într-un mod care este atât măsurat cât și complet. Din cauza acestei măsuri, aurul rezistă focului și nu se transformă prin ardere. (p. 35)

Așa cum elementele aristotelice nu sunt identice cu apa, aerul, pământul sau focul subiecte ale experiențelor noastre (deși acestea sunt cumva „compuse” din ele), la fel, mercurul și sulful alchimiștilor nu sunt substanțele chimice/compușii cu acest nume. Nici metalele nu sunt ceea ce denumim astăzi prin acest termen. Până în secolul al XVIII-lea, în teorie există șapte metale (așa cum există șapte planete și șapte sunete muzicale în octavă și, desigur, aceste corespondențe sunt încărcate de semnificație și exploatate de diverse teorii metafizice). Două sunt metale nobile, aurul și argintul (nu doar pentru că sunt prețioase, ci pentru că sunt stabile). Celelalte sunt metale imperfecte (fier, plumb, cupru, cositor și mercur). De foarte devreme, teoria alchimică funcționează la pachet cu o cosmologie asociată, o cosmologie în care aceste metale se „coc” și se perfecționează în interiorul Pământului. Metalele imperfecte aspiră să devină aur. Ceea ce are alchimistul de făcut este să grăbească efectele timpului.

 

Alegorie, fabulă și geometria fragmentarului. Scenariul alchimic

Principe ne atrage atenția asupra remarcabilei longevități a teoriei sulfului și mercurului. Cu ceva variații, putem vedea această teorie la lucru până în secolul al XVIII-lea. Cum se explică această stabilitate? Parțial, cel puțin, susține Principe, ea este rezultatul faptului că se sprijină pe o serie de evidențe empirice. Fenomenele par s-o susțină:

„Anumite metale, precum fierul și cuprul, transformate în pulbere și aruncate în foc ard cu flacără vie. În timp ce ard, emit un miros sulfuros. Această observație simplă pare să susțină idea că ele conțin un anumit tip de substanță inflamabilă, asemănătoare sulfului. Cositorul și plumbul se topes extrem de ușor, iar în stare topită sunt greu de distins de mercur, ceea ce sugerează că există în ele un anumit ingredient lichid, similar cu mercurul. O proporție mai mică din acest ingredient lichid poate explica de ce fierul și cuprul sunt atât de greu de topit; ele sunt prea „uscate.” Apoi, cositorul și plumbul sunt moi și pliabile, pe când cuprul și fierul sunt tari și casabile, de parcă cele dintâi ar avea prea mult lichid în compoziția lor, iar cele din urmă, prea puțin (gândiți-vă, de exemplu, la lutul olarului, amestecat cu prea multă, sau cu prea puțină apă).” (36)

Însă astfel de „dovezi empirice” nu pot explica, singure, stabilitatea de aproape un mileniu a teoriei. Aceasta are și alte tipuri de avantaje. Este, de pildă, simplă și ușor de combinat cu cosmologia „aristotelică” sau o variantă a acesteia. Poate fi pusă în corespondență destul de ușor cu teoria medicală (galenică). Mai mult, așa cum arată Principe, ea poate fi cuantificată și „matematizată” (lucru util atunci când alchimistul vrea să știe în ce proporție trebuie să combine diferite substanțe, câtă căldură trebuie să producă etc.). Dar poate că și mai important decât toate acestea este modul de scriere de care face uz alchimistul. Nu e vorba doar de „ascunderea” și codificarea termenilor, folosirea generoasă a alegoriei și a fabulei, ci și de un tip de scriere pe care unii alchimiști îl descriu ca pe o manipulare a fragmentarului. Cunoașterea este oferită „ruptă” și mărunțită, în segmente sau semințe pe care căutătorul trebuie să le strângă, să le asambleze, să le cultive. Adăugați la asta un „stil inițiatic” în care alchimistul joacă rolul maestrului care ascunde și dezvăluie în același timp și aveți toate ingredientele cadrului teoretic atât de stabil care avea să constituie tradiția alchimică timp de aproape un mileniu.

 

Constrângeri teologice, elemente spirituale și scenariul salvării

 În Evul Mediu, ne arată Principe, cadrul teoretic al alchimiei nu doar că se creștinează (în fond, asta se întâmplă cu toate disciplinele), ci are loc un fenomen interesant. Tehnica „ascunderii numelor” găsește un alt limbaj alegoric și simbolic de care poate face uz, și se folosește copios de acesta. Așa ajunge terenul de joacă al alchimistului să fie un loc în care se vorbește despre cădere și salvare, despre Mercurul-Christos care, prin moarte, duce la înviere (Piatra filosofală). Teoria sulfului și a mercurului primește un nou element (sarea) pentru ca izomorfismul să fie perfect și identificabil. Ceea ce face alchimistul este să unească într-una cele trei elemente fundamentale, la capătul unui proces deja determinat (dintotdeauna) de îndumnezeire. Din secolul XIII cel puțin, și până la începutul secolului al XVIII-lea, alchimia nu mai e doar cunoaștere; are pretenția să fie cunoaștere divină. Procesul alchimic ajunge să fie descris în termeni de uniune, moarte și înviere, iar Piatra filosofală este adesea reprezentată grafic cu ajutorul aceluiași porumbel alb care simbolizează și Duhul sfânt. Există însă și manuscrise în care sfârșitul procesului alchimic este reprezentat printr-un Christos biruitor, dând la o parte piatra mormântului (vezi imagine).Christ

 

Secolul de aur și secolele următoare

Secolele XVI și XVII reprezintă perioada de înflorire a alchimiei europene și vă las plăcerea să descoperiți singuri de ce, citind cartea lui Principe. Povestea tradițională a istoriei științei spune că după sfârșitul secolului al XVII-lea, alchimia dispare. Ba chiar că este deja oarecum demodată și non-științifică la sfârșitul veacului al XVII-lea, ceea ce-l face pe unul dintre marii alchimiști ai vremii, Isaac Newton, să-și ascundă cu grijă cercetările în această direcție. Cele mai surprinzătoare capitole din cartea lui Principe sunt cele despre alchimia secolelor XVIII și XIX când, departe de a fi dispărut, alchimia se constituie ca o interesantă și foarte persistentă contra-cultură (și apare în cele mai neașteptate locuri, inclusiv în scrierile celor care, în viața publică și în cărțile tipărite, sunt chimiști „de manual”). Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, alchimia ajunge să fie încorporată într-o ciorbă hermetic-spiritualistă atât de la modă în lumea victoriană. Din acest amalgam, susține Principe, apare interpretarea „spiritualist-transformativă” a alchimiei, una care avea să aibă o remarcabilă posteritate printre istoricii secolului XX. Și din aceasta apare, la începutul secolului XX, viziunea „psihologizant-halucinatorie” propusă de Carl Gustav Jung, cel cu care se războiește propunerea interpretativă formulată de Principe. Și cel pe care îl plasează ferm în tradiția ocultă a alchimiei spiritualizate a sfârșitului de secol XIX (p. 103-104). Această integrare a istoriei alchimiei și a interpretărilor moderne ale alchimiei în tradiția alchimică propriu-zisă este cea mai interesantă, poate, și sigur cea mai idiosincratică parte a cărții lui Principe. Una care, cu siguranță, nu vă va lăsa indiferenți.

 

În loc de concluzie

Secretele alchimiei este o carte pasionantă, scrisă alert, foarte ușor de citit. O carte care se poate citi oriunde, cu mare plăcere. Dar pe care acest cititor visează să o recitească într-un laborator de chimie, testând măcar o parte din rețetele atât de atent explicate încât ai senzația că nu e mare lucru să devii alchimist.

Published by

danajalobeanu

Associate Professor in Philosophy, Department of Theoretical Philosophy, University of Bucharest.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s