Știința ajunge la public pe aripile poveștii. Uneori, ale propriei ei povești. Căci știința se naște mai întâi ca poveste. Povestea Casei lui Solomon, din Noua Atlantidă de Francis Bacon: o instituție formată din 36 de înțelepți care adună, produc și administrează cunoașterea naturii în beneficiul umanității.
Cititorii știu câte ceva despre sufletul cărților. Textul, mesajul, cu toate reverberațiile lui. Gândiți-vă la cărțile voastre favorite. Însă cum e cu trupul cărților? Suportul material pe care sunt scrise. Și care e, mereu, atât de fragil.
Aș vrea să încep prin a spune că titlul nu e nici o luare de poziție, nici o declarație de război. Nu e despre femei; și, cu siguranță, nu mă recunosc printre aceste făpturi despre care vreau să vă vorbesc, cu totul speciale prin eroismul lor în același timp solid și terifiant. Un spirit de sacrificiu care nu se manifestă la scara familiei sau a neamului, ci la cea a speciei umane - și, prin asta, iese din determinările noastre biologice. Făpturile despre care vreau să vă vorbesc sunt cele cărora le datorăm mai mult decât viețile noastre obișnuite pot plăti. Grație lor, lumea e mai obiectiv mai bogată, mai frumoasă și, parcă, are o speranță de salvare în plus.
Știința s-a născut la Universitatea din Cambridge. La Trinity College. Mai întâi în secolul al XVII-lea, când Newton a scris acolo Principiile matematice ale filosofiei naturale (carte publicată la Londra, în 1687). Și a doua oară în secolul al XIX-lea, când din crisalida filosofiei naturale a ieșit fluturele „științei pentru public”; al „științei în folosul comuntății”, al „științei spectacol”. Cam asta este teza generală a acestei cărți fascinante. Laura Snyder ne poartă, în paginile ei, prin episoadele unei mari prietenii între oameni de geniu: William Whewell, filosof, educator, matematician și „om de știință” la vremea când oamenii de știință erau, toți, „gentleman of science”, Charles Babbage, inventatorul computerului, astronomul și filosoful științei (avant-la-lettre) John Herschel, și Richard Jones, unul dintre întemeietorii economiei politice, puse pe bazele științei inductive baconiene.
Impostura nu este un fenomen nou, sau neobișnuit. Socrate îi acuza pe sofiști de impostură – iar Platon ni-i prezintă mereu ca pe cei care pretind mereu că știu, atunci când nu este cazul. De fapt, dacă vă gândiți, Socrate își acuza mai toți concetățenii de impostură: căci ce altceva înseamnă ceea ce numește el „cea mai grea formă de ignoranță”? Cel care pretinde că știe este, pentru Socrate, un impostor. Prin contrast, filosofia e organizarea înțelegerii lui „știu că nu știu” iar filosoful este marele demascator al impostorilor de tot felul: oameni politici, meșteșugari, generali, cetățeni.
Valorile libertății n-au făcut parte din educația generației mele. La școală am fost educați să fim conformiști. Acasă ni se spunea adesea să nu ieșim în evidență, să nu vorbim cu străinii, în general, să avem grijă ce și cum vorbim. Foarte devreme am învățat că trăim într-o mare închisoare în care nu ai decât două soluții de supraviețuire. Prima era „să te pui bine” cu gardienii, să cooperezi, să-ți trădezi prieteni, să torni. A doua era să îți construiești o cochilie de supraviețuire, eventual într-un grup cu foarte puțini prieteni, pe modelul unor societăți secrete: cu coduri de acces și ritualuri de admitere și excludere.
Uneori, când lucrurile merg prost în lume, ajungi să te întrebi dacă nu cumva vremurile sunt de vină; dacă nu cumva trăim într-unul dintre veacurile blestemate ale istoriei. Începi să faci paralele cu alte timpuri întunecate. Și ai de unde alege. Suntem asaltați cu imagini care ne aduc aminte de al doilea război mondial, și cu declarații care par scoase din războaiele religioase ale secolelor Renașterii. Atunci, trăsăturile specifice popoarelor (motivate astrologic) erau la mare căutare: italienii erau convinși că englezii sunt reci și barbari, englezii ar fi jurat că italienii sunt în mod natural mincinoși, sau că francezii sunt cruzi și fără scrupule. Azi vorbim de „sufletul rus” și de apetența lui pentru dictatură. Și nici măcar nu mai avem justificări astrologice când susținem asta.
Avem cu toții câteva zile libere, așa că pot să vă recomand fără remușcări să citiți cartea lui Valeriu Nicolae. Eu am făcut greșeala să o încep săptămânile trecute, când aveam un deadline presant. N-am mai lăsat-o din mână până la ultima pagină, am pierdut o zi de lucru și deadline-ul, și l-am boscorodit în gând pe autor vreo două zile. Acum am reluat-o zicând s-o citesc mai la rece, să vă spun ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la ea.
Mihail Sebastian a avut o viață de roman. A trăit într-una dintre cele mai agitate și mai fertile intelectual perioade din istoria României. A avut prieteni celebri și adversari redutabili, iubite frumoase și cunoscute, și succes la public, ca dramaturg. În același timp, a avut parte, din plin, de toate persecuțiile regimului, de trădarea prietenilor, de sărăcie și umilință. Marele lui succes de box-office, Steaua fără nume s-a jucat sub numele altuia; și cea mai cunoscută dintre scrierile lui n-a putut fi publicată decât la peste 50 de ani de la dispariția sa.
Până la urmă, ne place misterul. Teoriile conspirației „prind” pentru că apelează la această latură a noastră. Cea iubitoare de umbre. Cea care speră că dincolo de întuneric se găsește o poveste (mai) frumoasă. Și de multe ori, așa și e. Doar că asta se numește literatură. Care este mecanismul mental care încurcă literatura cu știința și ficțiunea cu realitatea? Nu mi-e foarte clar. S-ar putea să fie vorba despre un deficit de antrenament de lectură, de o abordare literală a unui text. Cam ca în obsesia celor care vor să găsească într-o operă „urmele” vieții autorului. Shakespeare era catolic, iar Hamlet este despre asta. Shakespeare descrie lumea curților nobiliare ca un nobil, și furtuna ca un marinar; trebuie să fi fost la curte și pe mare. Unele dintre personajele lui Shakespeare - suspect de multe, pentru secolul al XVI-lea, sunt filosofi. Trebuie că cineva cu studii filosofice a scris Hamlet. Francis Bacon, de pildă.
Let's talk about books 