Misterele Utopiei

Toate cărțile au o viață a lor; cu suișuri, coborâșuri și întorsături de situație neașteptate. O viață care le face adesea să se transforme, să fie receptate când într-un fel, când în altul, uneori ajungând să însemne exact opusul a ceea ce spuneau odată. În fiecare carte există ceva din straniul destin al doctorului Jekill, cu al său Mr. Hyde. Dar parcă nicio carte nu ilustrează această teorie mai bine decât Utopia lui Thomas Morus. Continue reading Misterele Utopiei

Cum l-a citit Morus pe Platon?

Dana Jalobeanu

La sfârșitul cărții a IX-a a Republicii, participanții la dialog vorbesc locul în care s-ar putea găsi cetatea „pe care am cercetat-o și am durat-o”, „aceea întemeiată pe raționamente” și spun că ea

 

….. nu se află nicăieri pe pământ.

Probabil însă că celui ce vrea s-o vadă şi care, văzând-o, vrea să se zidească pe sine, îi stă la îndemână un model în cer. Nu-i nicio deosebire dacă cetatea există undeva, ori dacă va exista în viitor; el ar urma să facă doar ceea ce îi aparţine ei şi nici unei alteia. (Republica 529b)

Subiectul este reluat în Timaios și Critias – iar cetatea „întemeiată pe rațiune” este plasată în ordinea realului – nu geografic, ci temporal. Într-un trecut îndepărtat. Așa începe un exercițiu intelectual esențial pentru istoria intelectuală a Europei. Unul care ne mai intrigă, încă, atunci când deschidem Utopia lui Thomas Morus și Noua Atlantidă a lui Francis Bacon.

Dar cum face Morus acest exercițiu? Unde plasează el cetatea „întemeiată pe raționamente”? Și ce face cu ea? Vineri, 8 mai, vorbim despre cum l-a citit Morus pe Platon. Ce este Utopia – visul unei societăți perfecte sau „o lume pe dos”?

Dana Jalobeanu și Grigore Vida în dialog cu Andrei Cornea. Pe zoom și în direct pe canalul nostru de youtube aici.

 

 

Lunarii, inima universului și fascinația ficțiunii: de unde vine curajul modernilor?

Dana Jalobeanu

În 8 aprilie 1610, Johannes Kepler, matematician imperial la curtea din Praga, primește un pachet trimis de ambasadorul Toscanei. În pachet, se găsește un pamflet de câteva zeci de pagini – un articol extins, am spune azi – care avea să schimbe soarta astronomiei. Anunțul stelar (publicat doar câteva zile înainte) informează publicul european cu privire la marile descoperiri astronomice realizate de Galileo Galilei, matematician și filosof florentin, cu ajutorul unui nou instrument care „aduce planetele mai aproape”. Continue reading Lunarii, inima universului și fascinația ficțiunii: de unde vine curajul modernilor?

Cum să facem când ne lipsesc referințele

Dana Jalobeanu

Stephen Fry, Mythos. The Greek Myths Retold, Penguin, 2018

În mod normal, nu v-aș fi recomandat cartea asta. Deși ea mi-a fost un prieten nebănuit într-unul dintre ultimele zboruri (mai țineți minte când zburam cu avionul?). Fiecare dintre noi are prieteni din copilărie și modele de adolescență pe care nu vrea neapărat să le împartă cu ceilalți. Iar pentru mine, parte din farmecul acestei cărți este că am citit-o auzind, de fapt, vocea lui Jeeves. Căci cine l-a mai jucat pe Jeeves precum Stephen Fry? Dar astea sunt lucruri pentru fan-club-ul Wodehouse (care numără milioane de iubitori de literatură care nu mai există și jocuri de cuvinte care presupun referințe uitate…).

Stephen Fry in Jeeves and Wooster (1990)

M-am hotărât, însă, să vă recomand Mythos la capătul unei săptămâni de cursuri în care mi-am dat seama că avem nevoie de ajutor dacă vrem să mai citim literatură clasică. Sau filosofie. Sau literatură pur și simplu. Wodehouse, de care am amintit în paragraful anterior, e un bun exemplu. Imaginați-vă că citiți unul dintre multele romane despre Jeeves și nu recunoașteți nicio referință: nici cele la Shakespeare, nici cele la Woodsworth, nici cele la Epictet și Marcus Aurelius. Până la nivelul la care nu mai e deloc clar ce e de râs….

Stephen Fry ne povestește miturile Greciei antice – din perspectiva din care vă vorbesc acum. A celui îngrijorat că ne îndreptăm spre epoca întunericului: cea în care nu vom mai ști ce e de râs într-o anecdotă în care apar referințe la Hercule, Pandora sau Epimeteu. Și, cu vocea lui Jeeves, ne repovestește miturile Greciei antice într-un mod care nu te poate lăsa rece. Aveți aici un exemplu.  Dacă le cunoști, te vei enerva la început, iar apoi vei descoperi că se pot povesti și așa. Că are sens; că e interesant, provocator și foarte simpatic. Dacă nu le cunoști, vei fi fermecat. Dacă, precum mie, unele îți sunt cunoscute, iar altele nu, vei admira construcția și ingeniozitatea poveștii. Oricum ai lua-o, însă, dacă ai cele trei ore ale unui zbor cu avionul la dispoziție (azi în arest la domiciliu), aici e o carte de citit. Merită.

A propos, s-a tradus și în românește (traducător: Luminița Gavrilă). La Editura Trei.

Despre tentația de a construi insule

Dana Jalobeanu

De unde vine tentația de a construi insule a modernilor? În secolele XVI-XVII era mai degrabă impulsul de a le descoperi. De a le re-imagina, organizându-le. Transformând Paradisul într-unul al ordinii, al dreptății, al salvării prin cunoaștere. Cu ironie, în Utopia lui Morus, cu o doză de optimism și speranță în Noua Atlantidă a lui Francis Bacon. Începând cu secolul al XVIII-lea, insulele sunt construite și organizate. De la insula zburătoare a lui Jonathan Swift la insula mecanică a lui Jules Verne. Îți iei insula și pleci cu ea mai departe. Și pe insulă îți iei doar prietenii. Cu care organizați o societate perfectă. Vă sună, oare, cunoscut? Seamănă puțin cu bulele noastre? Cu grupurile noastre de facebook care se multiplică, la vreme de pandemie, ca ciupercile după ploaie?

Cu aceste întrebări v-ași invita la discuția de vineri seara.

VIneri, 1 mai, ora 20 pe zoom. Dana Jalobeanu în dialog cu Corin Braga. Despre tentația de a construi insule. Utopia de la Morus la Defoe și Jules Verne.

Dacă vreți să participați și nu aveți deja linkul nostru de zoom, puteți să-mi scrieți la dana.jalobeanu@gmail.com

Tentația demiurgiei

De unde vine oare pretenția modernilor de a întemeia filosofia „de la zero”, ca pe un sistem rațional autonom și auto-suficient? E doar un mod de a scrie, un stil al rupturii? Un alt mod de a exprima un ideal al clarității deja formulat în Renaștere? Sau e ceva mai mult decât atât? Este această re-întemeiere a filosofiei în modernitate rezultatul unei tentații demiurgice – un impuls creator și fondator care se manifestă într-un mod special în istorie?

Vineri, 24 martie, am discutat pornind de la aceste întrebări pe cazul particular al lui Descartes. Descartes, cel care scria (în 1631, într-o scrisoare către Mersenne):

Înaintez foarte puțin, dar totuși înaintez. Am ajuns la descrierea Nașterii Lumii, în care nădăjduiesc să cuprind cea mai mare parte a Fizicii. Și vă voi spune că, acum patru sau cinci zile, recitind primul capitol al Genezei, am descoperit ca printr-o minune că s-ar putea explica în întregime potrivit închipuirilor mele, mult mai bine, mi se pare, decât în toate felurile în care îl explică interpreții – ceea ce nu nădăjduisem niciodată până acum. Dar acum îmi propun ca, după ce voi fi explicat noua mea filosofie, să arăt în mod clar că ea se potrivește mult mai bine cu toate adevărurile de credință decât cea a lui Aristotel. (vol. I, 189, AT IV 697)

descartes vol IAutorul acestor rânduri nu publicase nimic la data când scria această scrisoare. Și nici nu avea să publice pentru încă șase ani. Când, în sfârșit, prima dintre scrierile sale vede lumina tiparului, apare cu titlul mai curând modest de Discurs asupra metodei… (modest în raport cu titlul plănuit, care era: Proiect al unei Științe universale, care să poată înălța natura noastră la cel mai înalt grad de perfecțiune. În plus, Dioptrica, Meteorii și Geometria, în care cele mai neobișnuite materii pe care Autorul le-a putut alege pentru a face dovada Științei universale pe care o propune sunt explicate în așa fel încât să le poată înțelege chiar și cei care nu au făcut studii). Dar pretențiile fondatoare ale discursului sunt departe de a fi modeste. Ele exprimă aceeași tentație a demiurgiei. Sau să fie vorba doar de întemeierea unui nou stil? A unui gen literar-filosofic?

Mai multe în înregistrarea discuției noastre, aici. Dana Jalobeanu, Mihai Maci și Grigore Vida. Filosofie la căderea întunericului.

Un Vergiliu modern

Dana Jalobeanu

Giuseppe Mazzotta, Reading Dante, Yale University Press, 2014

M-am întâlnit cu Dante de mai multe ori pe parcursul vieții. În studenție, când am descoperit cât de melodioasă este traducerea Etei Boeriu. Sau mai târziu, când ajunsesem să ascult în neștire Liszt și am dat de Sonata Dante, ceea ce m-a trimis din nou să recitesc Infernul. Când a început să mă preocupe istoria cosmologiei și am recitit Divina comedie cu un ochi critic, încercând să-mi imaginez universul dantesc. Când am citit, cu entuziasm, cartea lui Horia Roman Patapievici, Ochii Beatricei, a cărei lectură m-a trimis, din nou, să recitesc Dante. Sau după o plimbare de seară cu vaporetto prin apele lagunei venețiene, când mi-au ieșit în cale, parcă din neant, Dante și companionul său, Vergiliu.

dante trailer image

La Veneția, pe mare, la jumătatea drumului dintre Fondamenta Nuova și cimitirul de pe insula St. Michele, statuia lui George Frangulyan e la ea acasă. A fost prezentată la una dintre bienalele venețiene, după care… ei bine, e într-un anumit fel foarte greu de demontat. Prezența ei pe drumul spre cimitir nu a fost lipsită de controverse. Dar pentru călătorul care o vede pentru prima oară, este o apariție de mare efect. Poți să-ți imaginezi ușor că de acolo începe povestea care te duce în infern, și de acolo mai departe. Continue reading Un Vergiliu modern