Filosoful întreprinzător

Robinson Crusoe este o figură familiară în imaginarul modernilor. Toată lumea a auzit de el, toată lumea îl cunoaște (chiar dacă doar din interpretarea remarcabilă dar serios deforma(n)tă a lui Tom Hanks în Cast away). Cu toții ne-am simțit Robinson măcar o dată în viață: într-o excursie la munte în care ne-a prins vremea rea la un refugiu, fără lumină, căldură sau mâncare; într-o vacanță într-un loc izolat unde începi ziua cu tăiat lemne-cărat apă-făcut focul; sau în lunile din urmă, în carantină, izolați fiecare pe insula lui. Robinson, ca Don Quichote, ca „cei trei mușchetari” sunt personaje care s-au desprins de textul de plecare și trăiesc o viață a lor, adaptată contextului cultural și sensibilităților epocii. Puțină lume mai citește azi ediția originală. Deși am avea multe de învățat din ea.

Un manuscris găsit într-o sticlă

Imaginați-vă mărturia unui naufragiu scrisă de pe puntea de sus a Titanicului și încredințată, apoi, apelor mării. Cartea lui Stefan Zweig are ceva din sinceritatea și patetismul unui manuscris găsit într-o sticlă. Este mărturia personală a unui om căruia i-a ars casa, căruia i-au fost distruse și interzise cărțile, confiscate locurile de refugiu. A unui om care a trebuit să se mute din propria lui limbă în timp ce asista, tot mai nefericit, la scufundarea lumii pe care o cunoștea în apele furibunde ale unui ocean de barbarie. Astea sunt premisele Lumii de ieri, o carte de memorii al cărei personaj principal este... Europa.

Învelișuri și limite

Avem un trup, sau suntem un trup? Suntem noi alcătuiți ca un fruct, cu un înveliș de carne care înveșmântează -- sau închide -- sufletul? Sau, dimpotrivă, sufletul este forma trupului, cea care modelează și dă viață materiei? Iată câteva dintre întrebările dragi modernilor: filosofi, naturaliști, artiști sau poeți.

Filosofia pseudo-științei: de ce credem în bazaconii?

Trăim într-o lume în care informația se propagă cu o viteză amețitoare. Cine mai stă să o verifice? De aceea nici nu e de mirare că suntem bombardați cu știri false, pseudo-explicații și alte bazaconii. Dintre care, multe, iau forma explicațiilor pseudo-științifice. Să fie un semn al autorității de care se (mai)bucură încă știința că toate bazaconiile pretind să treacă drept explicații științifice?

Ultimul dintre antici, primul dintre moderni

Profesor și căutător al adevărului, Platonist, maniheist, creștin, întemeitor de comunități monastice și păstor de suflete, om al legii și administrator, filosofi... și un om cu „geniul prieteniei”. Scrierile lui sună uneori suprinzător de modern. Atunci când pare să inventeze un gen de introspecție în care seamănă mai curând cu Descartes decât cu Epictet sau Marcus Aurelius; atunci când vorbește despre felul în care filosofia este deschisă și bărbaților și femeilor; sau când ne spune cu modestie că rolul profesorului este doar acela de a-l ajuta pe elev să descopere ceea ce are deja, în sine.

Filosofie și literatură în „Călătoriile lui Gulliver”

Sunt cărți pe care le citești, nu le poți lăsa din mână, și abia mult după ce le-ai terminat, mult după ce te-ai impregnat de aroma lor și te-ai umplut de abundența lor imagistică, abia târziu, și abia revenind asupra lor, te pun pe gânduri. Așa e cartea lui Swift. Utopie, anti-utopie, farsă, „lume pe dos”, un text de o infinită ironie și un bubuitor sarcasm, un autor căruia căruia nu-i scapă nimic: relatările de călătorie, filosofia, știința, morala... și viața de zi cu zi. În Anglia secolului al XVIII-lea, la fel ca azi, Călătoriile lui Gulliver joacă rolul unui bisturiu care nu iartă pe nimeni.

Utopie, anti-utopie, satiră socială? Lumea „pe dos” a lui Jonathan Swift

Cu toții am citit Călătoriile lui Gulliver. La 10 ani, ca poveste pentru copii; o poveste despre tărâmuri fermecate și creaturi miraculoase. La 14 ani, visând la călătoriile în lumea cailor inteligenți, sau la insula zburătoare, Laputa. Sau la maturitate, realizând că avem de-a face cu un text filosofic, satiră socială, utopie sau „lume pe dos”. Cum au ajuns Călătoriile lui Gulliver să fie o „carte pentru copii”? Cine a fost Jonathan Swift și de ce a scris el această carte? Cum să ne raportăm la insulele și societățile descrise de el? Sunt Călătoriile lui Gulliver o colecție de texte utopice? Sunt ele texte cu cheie, o virulentă satiră socială a Angliei secolului al XVII-lea? Sau avem de-a face cu o amară „lume pe dos” cu care se încheie minunatul proiect baconian al Noii Atlantide? Este Swift un Bacon dezamăgit?