The Spell of Biography: Isaac Newton and the History of Science

For a longtime, scholars claimed that one of the major differences between philosophy and science reflected their attitude towards biography. Philosophers were prepared to die for their ideas and had to to live according to their own preaching. By contrast, scientists produced ideas and theories which inhabited a different world than that of their own biography. They were concerned with the Truth. And the Truth spoke for itself. Gaston Bachelard once famously contrasted Galileo and Bruno in these terms. Bruno was defending a theory for which there was no proof (the infinity of the universe). A theory he was prepared to die for. By contrast, Galileo constructed a theory for which he had a number of proofs. There was no need to die for it. Isn’t it tempting to think that this is how science was born?

O Biblie-bibliotecă

Undeva în secolul al treilea al erei noastre, în Alexandria, a început un mare proiect de colectare, editare și traducere a unor manuscrise; un proiect care punea la lucru tehnicile filologiei grecești, ceva din rigoarea școlilor de filosofie, tehnici vechi și noi de transcriere și copiere, noi materiale de lucru, și metode de colaborare. Cel care a pus în mișcare acest proiect e un e un personaj greu de caracterizat: filosof și filolog imersat în cultura greacă, dar interesat în folosirea acesteia ca instrument pentru a înțelege și traduce adevărul aflat în afara spațiului cultural grecesc sau roman; pedagog și îndrumător spiritual, erudit, dar și polemist pasionat; căutător de manuscrise dar, poate, mai ales și înainte de toate, întemeietor de biblioteci. Căci asta s-a născut la capătul proiectului de care vorbeam. Hexapla: o biblie-bibliotecă.

Despre impostură: întrebările filosofilor

Impostorul este o figură familiară: în literatură și filosofie, în știință sau în viața de zi cu zi. Sunt sigură că aveți fiecare dintre voi galeria voastră de impostori. Istoria filosofiei sigur are una. Gândiți-vă doar la sofiști, așa cum apar ei în dialogurile lui Platon. Sofistul care susține că se pricepe la toate, ținta predilectă a ironiilor lui Socrate. Sofistul care promite succesul. Sau la figura alchimistului așa cum apare ea în nenumăratele critici și atacuri devastatoare din scrierile filosofilor, din scrierile autorilor literari, sau chiar din scrierile alchimiștilor înșiși. Alchimia și astrologia par să fi fost, de la început, discipline atacate serios de cohorte de impostori. Până-ntr-atât încât multe scrieri de alchimie încep prin a se delimita de impostură și prin a identifica și arăta cu degetul impostori. În aceeași postură este, în Renaștere, magia (naturală). Dar și medicina. Disciplinele care fac promisiuni mari; sau în care se pot face promisiuni mari.

Cele două culturi IV: Nostalgia unității pierdute

La început, ceea ce numim acum științe, literatură sau filosofie erau una. O aceeași căutare și, în același timp, o expresie (imperfectă) a unei unități mai profunde, pe care filosofii au exprimat-o și ei cum au putut. De obicei în termeni de corespondențe, similarități și analogii, făcând apel la un întreg arsenal de metafore pentru a vorbi despre „globul lumii intelectuale,”[1] despre „cercul perfecțiunii”[2] sau chiar despre „căsătoria dintre minte și Natură”.[3] În anii 50-60, istoricii ideilor vorbeau despre revoluția științifică în termenii unei rupturi, a unei destrămări a acestei unități inițiale. Un fel de „breaking of the circle”.

Despre excelență în științele umaniste (încă o reacție la cald)

În disciplinele consolidate și cu o dezvoltare sănătoasă, în disciplinele în care există un număr mare de experți, ne întâlnim adesea și cu o clasificare - riguroasă, dar foarte adesea informală - care îi conține, la vârf, pe cei cărora li se atribuie acest epitet, al excelenței. Aș spune despre aceștia că reprezintă o întrupare a idealului excelenței.

Cele două culturi III: Ce înseamnă un om educat?

Răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă un om educat?” nu e deloc evident. Am vrea să-i găsim câteva trăsături universale. N-am recunoaște ca om educat pe cineva care nu cunoaște și nu înțelege măcar câteva dintre marile capodopere ale moștenirii culturale ale umanității. Asociem educației un anumit savoir-faire în societate; dar și o doză de auto-reflexivitate, și una de înțelegere a lumii.

Expertiza: arta distincțiilor fine

Dacă privim în perspectivă istorică, am putea spune că nu e mare diferență între expertul din științele umaniste și cel din științele tari. Ei au uneori chiar un aer de familie, căci fac adesea același lucru. Evaluează, apreciază, compară, cântăresc; au capacitatea de a judeca corect în cazuri sau situații hiper-spercializate, complet non-transparente pentru non-expert. O caracterstică a expertizei este marea cantitate de cunoaștere tacită cu care operează expertul. Gândiți-vă la un expert care evaluează tablouri (pentru a identifica dacă sunt autentice). Explicitarea cunoașterii tacite a fost adesea ironizată; gândiți-vă la Sherlock Holmes cu monografiile lui („Cele 14 tipuri de soluri din sudul Angliei”, adică exact cunoașterea care-i permitea să identifice noroiului de pe galoșii criminalului).

„Cele două culturi”: câteva manifeste apocaliptice

Puține sintagme au ajuns atât de celebre ca „cele două culturi”. Un termen folosit masiv în secolul XX pentru a desemna prăpastia care se cască între științe și disciplinele umaniste. O prăpastie care trebuie eventual umplută cu o „a treia cultură”. Sau peste care trebuie aruncate punți. Pe ce se întemeiază, oare, succesul și fascinația exercitată de această dezbastere?