Dana Jalobeanu
(Susanna Akerman, Queen Christina of Sweden and her Circle. The transformation of a seventeenth century libertine, Brill, 1991)
Într-un secol care nu duce lipsă nici de suverani, nici de filosofi, regina Cristina a fost și una și alta, și încă cu asupra de măsură. Destinată, de la naștere, să urce pe tronul Suediei, a făcut să se vorbească despre Stockholm ca despre „Atena nordului” când încă nu împlinise 25 de ani. A colecționat, la curte, umaniști și filosofi, alchimiști și teologi, opere de artă, manuscrise și o mare bibliotecă.
A abdicat la 32 de ani, începând o viață de călător de-a lungul și de-a latul Europei. A fost implicată în mai toate planurile de pace și de război ale unei Europe care nu ducea lipsă de conflicte. Se vorbea despre ea la toate curțile europene, la Vatican, dar și în anturajul lui Cromwell, în academiile științifice sau filosofice, în epistolele savante sau în corespondența secretă. A înființat academii și a condus conspirații, a vrut să urce, pe rând, pe tronul Neapolelui și al ducatului de Brandenburg, să fie regenta Spaniei în Țările de Jos, și să devină regina Poloniei. Ambiția nemăsurată pare să fi fost trăsătura ei de căpătâi. Sau, poate, era vorba despre altceva? Există ceva enigmatic în povestea reginei Cristina. De aici, nenumăratele biografii, pamflete, încercări de contextualizare, romane și filme; și, din nou, biografii, monografii, cărți de popularizare. Încercări de psihanaliză și rapoarte medicale: în plin secol XX, sarcofagul ei de la Roma a fost deschis și osemintele analizate pentru a se decide dacă a fost sau nu femeie. Memoriile și scrisorile ei au fost citite și răs-citite din toate punctele de vedere posbile – și puse în sprijinul celor mai fantasmagorice teorii. Cum stăteau împreună brilianța intelectuală, curajul, iubirea de libertate și energia neobosită cu egoismul, lipsa de măsură, misoginia, cruzimea și nepăsarea de care vorbesc unele dintre faptele acestei regine fără tron care se visa un fel de suveran universal? Ce semnificație avea declarația ei: singura mea religie se poate găsi în versurile lui Lucrețius? Și cum se poate aceasta împăca cu spectaculoasa dublă convertire la catolicism (una privată, alta publică). Ce fel de viață privată avea această regină cu profil de star hollywodian? Ce urmărea, de fapt? Unde voia să ajungă? Exista o coerență ascunsă în planurile celei care declara că iubește furtuna?
Cartea Susannei Akerman răspune la toate aceste întrebări, dând o fascinantă coerență acestui personaj, atât de fragmentat. Akerman ne convinge că avem nevoie de o grilă filosofică foarte particulară pentru a citi, prin ea, viața Cristinei. Din această grilă fac parte o diversitate de elemente oarecum disparate. Mai întâi, Cristina se formează într-un context puternic marcat de elemente milenarianiste, în care filosofi și nefilosofi, deopotrivă, căutau, înfrigurați, semnele sfârșitului lumii. Akerman reconstruiește magistral acest context și trasează influențele milenarianiste alimentate de războiul de 30 de ani care converg la Stockholm, de la pansofia lui Comenius și milenarianismul englez al lui Dury, la cosmologiile hermetice și neo-platonice, influențele Paracelsiene sau noua religie unitariană. Akerman demonstrează convingător că regina Cristina nu-și citea viața în cheia unei aventuri în mijlocul furtunii, ci în cheia unui providențialism milenarist. Convertirea, comploturile politice, intervențiile europene capătă astfel o coerență: ele devin un fel de politică pan-europeană a unui suveran nelegat în vreun fel de un tron sau de un popor anume, mereu în căutarea a ceva mult mai important.
Aceeași viziuni de mare anvergură animă gândirea reginei Cristina atunci când e vorba despre filosofie. Când îl cheamă pe Descartes la Stockholm să o învețe filosofie, regina nu voia să devină un discipol al filosofului francez. În același timp, lua lecții de greacă și esoterism, alchimie și neo-Platonism, istorie naturală și istorie providențială. Academiile fondate în nordul și în sudul Europei lansează conversații care par ușoare: despre iubirea platonică și natura sufletului, despre natura fabulelor și a miturilor, sau despre diverse proiecte de traducere. În fapt, ne arată cartea lui Akerman, ele sunt mereu însuflețite de același providențialism. Credința în aproprierea sfârșitului o face pe Cristina să citească, să patroneze și apoi să susțină cu fonduri cercetarea europeană cu privire la comete. Sau la natura religiilor. Sau la liniile de transmitere ale înțelepciunii antice revelate. Sau la magine și divinație. În spatele diversității aparente, aproape inimaginbile, Akerman găsește mereu unitatea: credința în continuitatea înțelepciunii revelate, o metafizică întemeiată pe „sufletul lumii”, pe un fel combinație a stoicismului cu neo-platonismul și cu puternice note preluate de la Lucrețiu. Un melanj eclectic, cum ar veni, mai caracteristic pentru renaștere decât pentru modernitate, dar adus în modernitate de actualitatea și coerența planurilor politice. Iar marele plan politic al Cristinei pare să fi fost cel al unei Europe unite. Unite prin origini, dar mai ales prin scopul de a rezista invaziei turcești (în timpul vieții Cristinei, armata turcă ajunge sub zidurile Vienei).
Cartea Susannei Akerman nu e neapărat ușor de citit; va trebui să o lăsați adesea din mână pentru a căuta bibliografie suplimentară, pentru a citi articole de dicționar pe teme – sau despre personaje – dintre cele mai diverse. Dar este o lectură fascinantă, una care merită tot efortul. Și veți găsi cu siguranță în ea lucruri, personaje sau conexiuni la care nu v-ați fi gândit singuri niciodată. Mie așa mi s-a întâmplat.
Altminteri, dacă vreți să aflați mai multe despre această regină fără regat, puteți asculta discuția noastră de aici.
.
Let's talk about books 