Dana Jalobeanu
(Veronica Buckley, Queen Christina of Sweeden. The Restless Life of a European Eccentric, Harper and Collins, 2005)
A fost regină și filosoafă, a fondat academii și colecții de artă, a încercat să transforme Stockholmul într-o Atenă a Nordului. A renunțat la tron, dar nu și la regalitate. A străbătut Europa de la un capăt la altul, în căutarea libertății, mereu implicată în comploturi politice și planuri irealizabile, trezind pasiuni puternice pe oridunde trecea. Într-o lume a bărbaților, a refuzat rolurile feminine care i se ofereau, șocând mereu prin comportament, îmbrăcăminte, alură și fel de a fi. Regina Christina a Suediei, devenită, după abdicare și convertirea spectaculoasă, Christina Alexandra. Dar nici luteranismul în care se născuse, nici catolicismul la care a aderat, n-au făcut din regina Cristina o bună creștină. Spunea, uneori, că singura ei religie era cea a anticilor, epicureismul lui Lucrețiu, de pildă. Deși viața ei n-a avut nimic din aura filosofică, nimic din netulburarea epicureică. A fost o viață în permanentă derivă, puternic colorată pasional. De fapt, regina Cristina a fost un personaj care și-a păstrat, până astăzi, aura de mister.
Nu știm de ce a abdicat; nu știm dacă s-a convertit la catolicism din convingere și nici dacă Descartes, sau ambasadorul francez, Chanut, au avut ceva de-a face cu asta. Nu știm de ce, renunțând la tronul Suediei, Cristina a vrut să devină regina Neapolelui; sau dacă a vrut cu adevărat acest lucru. Nu știm dacă pasiunea ei pentru lectură, filosofie, știință și esotericism erau reale sau jucate; căci avea, cu siguranță, fler și talent pentru spectacol.
Cartea Veronicăi Buckley construiește cu măiestrie portretul unei aventuriere. Un personaj excentric și ambiguu încă din copilărie. Se pare că încă de la naștere identitatea ei a creat probleme: medicii și moașele au anunțat nașterea unui băiat. Și abia 12 ore mai târziu au îndrăznit să spună regelui că are o fată. Și nici atunci, nimeni n-a cutezat să-i spună: i-au pus doar copilul în pat, să verifice singur. Cristina a dus cu ea în viață o diformitate a torsului și a umerilor rezultată în urma unei traume petrecută în copilărie. De parcă cineva ar fi scăpat-o — sau aruncat-o? — din brațe.
A devenit regină la nici 6 ani după ce tatăl ei, legendarul rege Gustav Adolf, a murit pe câmpul de luptă. Mama care o respinsese la naștere, a recuperat-o împreună cu cadavrul tatălui (găsit pe câmpul de luptă și îmbălsămat în grabă) – și au urmat aproape doi ani în care mica Cristina a fost, de facto, prizonieră într-un castel în doliu în care regina văduvă refuza să-și îngroape soțul. A fost crescută și educată după planurile acestui tată pe care nu l-a cunoscut, dar în umbra căruia a crescut, a domnit și a trăit toată viața.
Când, la capătul unor ani de îndoială și frământare, a reușit să abdice, primul ei gest, la granița dintre Suedia și Germania, a fost să-și taie părul și să se îmbrace cu haine bărbătești. A continuat să le poarte, uneori în combinații stranii cu rochii și dantele, șocând atât Europa cultivată (și libertină) cât și curțile princiare unde era primită cu fast. În interpretarea lui Buckley, pasiunea dominantă a acestei regine excentrice a fost dorința de a nu fi aservită nimănui – nici politic, nici intelectual, nici sentimental. A iubit bărbați și femei, dar oarecum de la distanță, în ciuda numeroaselor bârfe și scandaluri. Reconstrucția din cartea lui Buckley urmărește bârfele epocii și citează numeroase scrisori, memorii, impresii pe care insolita apariție a acestei regine în exil le trezea pe unde trecea. Însă cititorul rămâne mai degrabă cu întrebări, decât cu răspunsuri.
Și mai puțin convingătoare este reconstrucția trăsăturilor intelectuale ale acestui personaj insolit. Buckley argumentează convingător că regina era mai degrabă un om al intrigii, al politicii, al spectacolului; că nu iubea atât cultura, filosofia și înțelepciunea, cât rolurile de filosof, înțelept sau (mai ales) patron al artelor. Cât a fost regină, Cristina a fost o mare colecționară de oameni și opere de artă; și și-a păstrat pasiunea pentru aceste colecții și în deceniile următoare. De fapt, chiar în perioadele în care nu mai avea bani nici pentru lemne de foc, Cristina mergea la concerte sau vizita bibliotecile mănăstirilor, primea sau vizita oameni care aveau ceva de spus, citea sau scria. Chiar dacă avea un fler înnăscut pentru spectacol, dincolo de rol se vede curiozitatea genuină, căutarea, precum și neliniștea pe care o asociem de obicei cu viața spiritului.
Vorbim, totuși, despre o regină care coresponda cu Descartes, citea Sextus Empiricus și îi punea în încurcătură pe confesorii iezuiți cu întrebări din Cicero. Știa Lucrețiu, citea tratate obscure de istorie a religiilor; emisarii ei căutau manuscrise și cărți prin toate bibliotecile Europei. Aventura ei cu filosofia a durat o viață și nu e atât de ușor de expediat pe cât o face cartea lui Buckley.
Până la urmă, principalul merit al acestei cărți — pasionante, de altminteri — este că te trimite să citești mai departe. Ajungi la capătul ei cu mult mai multe întrebări decât cele cu care ai pornit la drum. De parcă ceva din neliniștile și curiozitățile personajului ți se transmit și ție.
Let's talk about books 