Monica Lovinescu și prezentul trecut al prezentului

punerea la zi a trecutului reprezintă o condiție esențială a supraviețuirii –

Monica Lovinescu, Jurnal Esențial,

„Să nu prelingă, să nu pice/ Viu spiritul, robit în ea,/ La azimi albe să-l ridice:/ Sfiit pruncia ei trecea. (…)”

Așa începe poemul Statură al lui Ion Barbu, poem dedicat chiar Monicăi Lovinescu „pentru când va fi mare”. Era pe atunci la începutul drumului în viață și asumată, încă de la început, drept „copil de cenaclu” la Sburătorul . Era, se pare, un copil magnetizant, ceea ce, din fragedă pruncie, a dat naștere chiar la o întreagă literatură, „literatură pentru Monica”. Spiritul ei se zărea atât de puternic încât intra în contradicție cu chipul inocent de copil. Era un fel de pictură contre-jour ce fascina. Din aceeași serie, este și dedicația pe care o primește de la Felix Aderca, Schimbarea lumilor[1]: Nu a fost nimic, Monica/ Nu a fost nimic…/ Ochii ai deschis un pic/ Ochii mari- / Și-a venit la tine lumea / Toată: păsări, păsări/ O gazelă și un lup/ Toate albinele de aur? Dintr-un stup// Ține sufletul deschis, Monica-/ Din nimica/să răsară lumi de vis!// dar cum gura ta îngaimă/ ochii cum ți-i plimbi/ Bine știu – și-aștept cu spaimă – /ca din primul pas în lume/ Lumea ai s-o schimbi”[2]. Aceste ultime versuri par a fi cuvintele unei ursitoare. Și-a păstrat în timp fascinația/captivarea atât a ei pentru lume, dar și a lumii pentru ea. Păsări călătoare i-au brăzdat cerul. A întâlnit și oameni mai gingași sau mai bruți, a fost deschisă către oameni și și-a asumat și prietenia, și trădarea, și bucuria, și deziluzia, și suferința. A avut șansa de a fi contemporană cu valorile culturale ale epocii, mai mult, să le și cunoască. Întâlnirile cu Eliade, Cioran, E. Ionescu, Ștefan Lupașcu și Liiceanu, dar și cu mulți alții, ne sunt făcute cunoscute cu grijă prin Jurnale de către autoare, iar asta este o latură ce mi se pare fascinantă. Să prinzi câte o informație despre vreun personaj al cărui tablou îl aveai conturat în minte și căruia i se aduceau astfel noi tușe, altfel negândite, mi se pare provocator.

Jurnalele, succesiune de fapte, trăire și impuls al momentului. În el sunt adunate toate, așa cum sunt trăite și simțite, țintind a face istoria mai clară, cu scopul de a neutraliza unele impurități de care nu este lipsită. Perspectiva personală, chiar dacă are erorile ei de percepție, reprezintă o piesă importantă în marele puzzle al istoriei colective. În mod particular, ca o importantă piesă în istoria disidenței, sunt jurnalele Monicăi Lovinescu. Buchea jurnalului păstrează în ea o bucată esențială de trăire ce intră în memorie și se păstrează ca memorie, iar „ aceste notații (de fond sau de detaliu)”, par a fi „ utile cercetătorului de mâine”[3]. Este un fel de corespondență între memoria trăirii imediate cu memoria viitorului ce poate fi afectată de uitare, interpretare sau orice altă formă de alterare. „De mai totdeauna ciuruită, memoria mea era incapabilă să înmagazineze totul”[4]; așa spune autoarea încă de la început, din „cuvântul înainte”. Probabil credea că este vreun defect al său, dar este, eventual, defectul majorității oamenilor, și din parcursul Jurnalului  va transpare că știe asta. Acest fapt conturează caracterul unei persoane cu tendință evidentă către autocritică, considerând că, această caracteristică generală a omului, la ea este mai pronunțată. Și, nemulțumirea de sine ajunge să fie pentru ea „prea curentă” ca s-o mai ia în tragic[5].

Esența jurnalelor ei a fost strânsă cu grijă, de către Cristina Cioabă și prefațată de către Ioana Pârvulescu, într-un singur jurnal, „Jurnal esențial”[6]. Acesta este un fel de „jurnal din jurnal”, o „agendă mai amplă„ ce poate servi „unei istorii a exilului sau a disidenței”, după cum spune Ioana Pârvulescu în prefață[7].

Mai mult sau mai puțin detaliat, Monica Lovinescu își ține  „agenda” în mod riguros, cu toate că se afla într-o „prea neîntreruptă stare de urgență“, și cu „vitejia lucidității și a adevărului”[8], atât de specifică ei. Paginile scrise nu sunt unele care să reconstituie o simplă existență, ci o „agitație”[9], o stare de neliniște continuă pe care nu o neagă, ci, cu mintea-i limpede, o recunoaște, o acceptă, o trăiește asumat. Deși, „cu alunecări personalizate”, paginile scrise sunt „despre și pentru alții”, fapt ce nu era greu de observat. Nu-i lipsea deschiderea și speranța de a găsi mereu ceva nou în oameni. Nu se lăsa dominată de ceea ce se spunea „despre”, ci își construia cu luciditate părerile despre oameni și despre fapte. Adesea își temperează entuziasmele și optimismul, dar știa că „în noi, speranța mereu dezisă (…) se tăinuie din ce în ce mai adânc, ca să n-o putem stârpi”[10]. Fiindcă, în cele din urmă, „suntem cu toții niște bieți oameni care nu putem trăi fără iluzii” [11].

Această dedicație a ei pentru alții, această vocație ce tindea către o etică exacerbată care nu a împins-o la sacrificii doar „de dragul unor principii sau valori abstracte, ci de dragul unor oameni concreți”[12] față de care simțea o răspundere, nu de puține ori, exagerată. Solidariza cu oamenii și a considerat a fi datoria și sensul ei existențial „înfruntarea unui sistem totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiană cu călăii ascunși în cutele utopiei“[13]. Și-a dus lupta înarmată cu o bună educație obținută în perioada interbelică, poate singura perioadă liberă a României, cu o gândire lucidă și cuvinte bine alese pe care le rostea „cu perfectă dicție radiofonică și cu plăcută răgușeală care-i dădea ceva iremediabil boem”[14]; acea voce pe care și-o mai amintesc până și cei care au auzit, chiar și în fugă, în spatele unor uși închise, Europa Liberă. În această manieră ea a „ salvat vieți, (…). A ocrotit, a vegheat, a ridicat zid de cuvinte în jurul celor care protestau, a căutat căile cele mai eficiente de luptă dreaptă” [15]. Prin toate câte a spus și a scris, a încercat să dea generației ei un trecut și să nu o lase  „să se risipească în neîmplinirile ei și să transcriu de n-ar fi decât numele unora dintre „contemporanii“ mei pe o pagină de carte. Când nu vor mai exista cei care i-au cunoscut, sã se știe că X-Y-Z ar fi putut lăsa urme dacă n-ar fi pierit prin închisori sau în anonimatele geografice ale exilului”[16]. În cele din urmă, așa cum spune și Cristina Cioabă, ajunge să i se reproșeze „ca în tocmai insistența cu care a încercat să atragă atenția asupra faptului că totalitarismul comunist, ilegitim și criminal, a mutilat nu doar o perioadă anume a istoriei recente, ci suceşte şi astăzi destule minţi, atâta timp cât trecutul nu este cunoscut și înțeles așa cum a fost”[17]

Lectura jurnalului, indicat mai mult de o dată, cu siguranță îți destăinuie personajul de referință al Monicăi Lovinescu, România, dorul de căpătâi al autoarei. Chiar și când rațiunea îi zice că nu se va mai putea întoarce în țară, speranța ei se opune[18]. Direct sau indirect totul se raportează la România, era modul ei de a toarce un fir al continuității. Sunt aici strânse, așa cum am spus și la început, fărâme de istorie. De fapt, citirea de Jurnale și Memorii sunt pentru mine lecții de istorie. De altfel, primele întâlniri plăcute cu Istoria le-am avut prin intermediul acestor lecturi. Ele te fac s-o simți, pe alocuri s-o (re)trăiești, s-o raționezi și, cu adevărat, s-o asimilezi. Iar asta pentru că este prezentată acea istorie trăită autentic și care, „ca și o bătrână spunând, din gura-i fără dinți, adevăruri cutremurătoare”[19], pe când, rămânând sub influența aceleiași metafore, istoria de manual este o babă cu dinți care mai poate mușca din adevărul unei realități trecute. Metaforizarea anterioară îmi aparține; autoarea amintește într-adevăr despre bătrâna sus menționată, ca existență reală, în contextul descrierii filmului realizat de Iossif Pasternak și Hélène Châtelain, și pe care autoarea îl consideră „cel mai interesant film despre Gulag”, despre „această utopie de întuneric”[20].

Gândurile și ideile necenzurate ce se găsesc țesute în rândurile acestor Jurnale, nu numai că încapsulează fărâmă de adevăr istoric, nu sunt doar elemente ce încheagă un timp trecut, ci sunt ițe din care s-a urzit prezentul. Eu am găsit aici și răspunsuri, și întrebări, și mirări, și încruntări, și chei de înțelegere, și direcții de informare. Ceea ce mi-a plăcut mult, ca de altfel la majoritatea jurnalelor și memoriilor scrise, este că te provoacă să faci legături și conexiuni între informațiile scrise de unii, cu cele scrise de alții, cu ceea ce știai, sau credeai că știi, și chiar cu ce nu știi, dându-ți indicii că unele piese lipsesc, invitându-te la căutare/cercetare; cum îți reformulează opiniile, cum clădește altele noi, cum te lasă să construiești, în cele din urmă, Istoria acelor vremi, sau, poate, doar o fațetă a ei.