Laura Pătrașcu-Mancă

„Nimic în exces” aceasta pare a fi ce mai simplă definiție a moderației ce se regăsea până și în templul din Delphi; adică nici prea mult, nici prea puțin, sau o măsură potrivită. Dar care ar fi măsura potrivită sau ce este o măsură potrivită? Potrivită la ce? Sau la cine? Putem vorbi de o măsură potrivită la tot și la toate?  

În căutarea răspunsurilor am găsit, mai mult sau mai puțin întâmplător, cartea „Elogiul moderației”, scrisă de Aurelian Crăiuțu. Este o carte în care autorul își propune analiza unor fațete ale moderației „prin intermediul unui excurs selectiv în istoria filosofiei politice”[1]. Cu toate că direcția generală a ideilor este una compatibilă cu a mea, nu sunt lămurită de ce nu există referiri directe[2] la perspectiva stoică, cu toate că perspectiva autorului mi se pare că tinde tocmai către această direcție. Ne prezintă, de exemplu „încercările paidetice” repetate ale lui Platon de a-l influența prin educație pe Dionysios, liderul Siracuzei, dar totuși nu amintește de un episod asemănător, poate mai cunoscut, anume acela al încercărilor lui Seneca de a-l „educa” pe Nero, împăratul roman. Ambii învățăcei dovedindu-se a fi incapabili „de a pune ordine în propriul suflet, căzut pradă dorințelor și patimilor iraționale”[3], cu toate că zeița Fortuna le-a asigurat șansa de a beneficia de educația aleasă dată de înțelepți de seamă ai vremii. În cele din urmă, și Platon, și Seneca, ajung să fie dezgustați, poate nu neapărat de politică în sine, cât de ce poate face politica din oamenii implicați în ea (pe mulți dintre ei), de cum îi poate face să fie târâți și cum „târăsc la rândul lor, în timp ce-și tulbură odihna unii altora, în timp ce-și provoacă reciproc nenorociri, viața lor e stearpă, fără plăcere, fără niciun câștig moral”[4]; majoritatea dintre ei nereușind a pune ordine în propriile suflete, astfel, după cum Platon spune în „Republica”, ei sunt incapabili de a exercita puterea politică, astfel lumea politică fiind o lume în care totul este „confuz și aleatoriu”[5]. Totuși, în cele de față nu am de gând a face o recenzie a cărții, deși ar merita efortul, nici să mă cufund în sfera filosofiei politice și a da un sens moderației doar de acolo, pentru că interesul meu este dat de moderația că virtute umană ce se manifestă oriunde și oricând. Sau, care ar trebui să se manifeste.

Este adevărat că moderația este mai ales necesară în sfera vieții politice – însă mă întreb dacă omul politic poate fi moderat în deciziile și atitudinile sale din sfera publică dacă nu este la fel și în viața de zi cu zi. Pe de altă parte, așa cum ne arată și cartea lui Crăiuțu, perspectivele filosofilor asupra moderației au fost dintre cele mai diverse. Astfel, de exemplu, La Rochefoucauld, afirma că moderația este lipsită de forță, e o slăbiciune. Discursurile revoluționarilor francezi susțineau că moderația este caracteristică trădătorilor; alții o vedeau ca armă a oportunismului. Scepticismul îi scotea în evidență ambiguitatea. Crăiuțu ne arată că istoria are o galerie mult mai mare a oamenilor „mari și puternici” lipsiți de moderație,  „gloria terestră fiind rezervată adesea mai degrabă acelora care nu au practicat cumpătarea”[6].

Pe de altă parte, nu pot să nu mă întreb dacă chiar ajungem să admirăm actele sau oamenii necumpătați și de ce facem asta. De altfel, autorul ne atrage atenția că paradoxurile moderației ne proiectează într-un univers imprevizibil și multidimensional. Aici însă aș argumenta împotrivă. Mai întâi, mi se pare că echivalența moderație-prudență este, deși tradițională, generatoare de confuzii. Prudența are o conotație negativă (te fereși, eviți ce s-ar putea întâmpla) pe când moderația are una pozitivă (chibzuiești raportul cost-beneficiu pe termen lung). Moderația te împinge înainte într-un mod asumat și calculat, iar asumarea implică mai mult predicții decât certitudini, pentru că, așa cum spune Seneca, „soarta mai puțin sigură este uneori mai favorabilă decât se crede”[7], moderația ne împinge, până la urmă la evoluție.

Eu, dacă ar fi să asociez moderația cu un curent filosofic, acesta ar fi clar stoicismul. Din această direcție vin și influențele ce-mi susțin, sau mai bine zis ce-mi conturează o viziune asupra a ceea ce înseamnă moderația. Seneca îi spunea lui Serenus că „omul să-și urmeze îndatoririle cu ceva mai multă chibzuință”^[8]; aici moderația este legată de îndatorire, de cea față de ceilalți ca cetățean și ca om,  dar și față de tine însuți; însă, ca să-ți poți îndeplini îndatoririle, trebuie să le cunoști; mai mult, trebuie să supui rațiunii căile ce te pot conduce la scop și s-o alegi pe cea potrivită. Și Marcus Aurelius susținea că dacă o acțiune nu este potrivită, atunci „nu o săvârși; dacă nu este adevărat, nu vorbi”^[9]. Tot el susținea stăpânirea impulsului și oprirea dorinței, dar și păstrarea părții conducătoare a sufletului în propria putere^[10], ceea ce implică tot rațiunea; ea leagă și dezleagă și ne ajută să găsim măsura potrivită contextului. Păstrând aceeași linie, a lui Marcus Aurelius, moderația poate fi definită și ca fiind  „preocuparea cu măsură” de toate cele, de a „analiza aparențele” și de a păstra în orice impuls dreptatea, iar „capacitatea de înțelegere” să fie prezentă la orice reprezentare, astfel încât cu chibzuința și dreptatea trează să poți scoate dintr-o conjunctură a prezentului maximum de beneficiu, nu neapărat pentru moment, ci pe termen lung; desigur, nu este vorba de o urmare a pasiunilor care, după Zenon, își au sursa într-o lipsă de moderație și măsură^[11].

De aceea, n-aș asocia moderația cu prudența, ci cu experiența, cunoașterea și perseverența. Nu poți fi moderat dacă nu ai mai întâi cunoaștere, întrucât moderația presupune actul de a cântări și evalua. De aceea, mi se pare că moderația ține de înțelepciune. Pe de altă parte, în viziunea lui Seneca, înțelepciunea este mai curând ceva spre care tindem, mereu, ceva ce trebuie urmărit și îmbogățit, ceva ce „sălășluiește în cea mai bună parte din noi, adică în cea rațională”^[14]. Asta implică două lucruri. Pe de-o parte, că moderația depinde de o virtute care la rândul ei progresează, deci, ambele, ar admite grade. Suntem mai mult sau mai puțin moderați după cum suntem mai mult sau mai puțin înțelepți. Pe de altă parte, suntem cumpătați în funcție de cunoașterea pe care o dobândim, în funcție de perspectiva asupra lumii pe care reușim să o dobândim și care, în final, ne ghidează deciziile de acțiune.

Moderația, de fapt, precedă o acțiune, este planul conștient care o pregătește. Nu știu de ce unii asociază moderația cu lașitatea. Din punctul meu de vedere, tandemul nu numai că este unul nefericit, ci chiar nepotrivit, pentru că moderația se însoțește mai degrabă cu îndrăzneala. Cutezătorul nu este lipsit de moderație, poate, chiar dimpotrivă cel ce are curajul de a înfrunta ceva, o face în deplină cunoștință de cauză, decide ce are de făcut după ce a cumpănit bine atât posibilitățile și șansele, cât și scopul/scopurile, sau prioritatea lor, și mijloacele prin care să le atingă. Zenon definea cumpătarea în termeni de înțelepciune a alegerii. Dacă alegi să înduri, virtutea se manifestă sub forma curajului, dacă alegi înțelept, virtutea se manifestă sub forma dreptății.

În istoria filosofiei, moderația a fost ba susținută ca un ideal, ba blamată ca o meteahnă; desigur, oricare dintre aceste poziții sunt susținute pe argumente ce sunt construite în baza unor interpretări diferite a ceea ce semnifică. Unele le regăsim în cartea „Elogiul moderației”, și e foarte bine că e așa. E o carte care te pune pe gânduri în multe feluri.

Eu, la finalul lecturii, am rămas cu întrebări trezite de afirmația, indiscutabilă, că trăim, acum, într-o lume prea dispusă să admire spiritele radicale și gălăgioase, moderații fiind, adesea, „marginalizați sau ostracizați, luați în derâdere sau, pur și simplu uitați”[15]. Și mă tot întreb de ce este așa? Prin ce ne cuceresc radicalii? Care sunt farmecele oamenilor lipsiți de dubii, unde este atractivitatea spiritelor tiranice pe care, formal, le blamăm? De unde entuziasmul nostru pentru perspectivele de tip „ori, ori”?

Nu am un răspuns la aceste întrebări. Și, cumva, prefer să mă retrag din ele pe poziția, moderată, a celei care vede moderația ca pe un atribut al înțelepciunii practice și, implicit, ca pe un dezirabil mod de viață.

---

Referințe